ești zidit cu piatră de râu
în deplină a mea aducere aminte
printre buchete de nu-mă-uita
ești adânc închis în inima mea
într-o catedrală fără uși
te mistui și te stingi
odată cu mine
rămășițe ale zilei mele
sunt toată a ta lumină
cu tine-mi țin tainele zăvorâte
departe de ochii curioși
lângă tine mi-am aruncat temerile
prin vitraliile acestei catedrale
razele-ți ajung frânte la picioare
din ele faci culori
pentru dale și pentru petale
pentru aripi de îngeri
cu care-mi acoperi pereții reci
goliciunea mi-o acoperi...
mă înduioșezi și mă arzi acolo jos

fug mâncând pământul
îmi smulg hainele și-mi rănesc trupul
dar de tine nu pot să scap
tu ești catedrala mea fără uși