te-ai apropiat cu cei din urmă pași, îți tremura viața în mâna pe care mi-ai întins-o și sărutul pe obraz se oprise înaintea unui aproape-leșin al meu sau al tău, al nostru, nu mai știu, ultimele cuvinte le-ai lăsat pentru mine, așa cum ți-am cerut, i-ai primit pe toți, i-ai poftit înăuntru, de mine te-ai apropiat la urmă, aici tu trebuie să fii, bun venit, mi-ai spus cu o voce aproape stinsă, rostindu-mi numele așa cum mi-l rostiseși alături de te iubescuri, odinioară, te-ai apropiat cu o piele incredibil de moale, cu o atingere sfioasă, pe care alții o puteau crede a fi o strângere, sigur că te iubeam încă, în sfârșit îți simtisem conturul, în sfârșit împărțeam același spațiu măsurat în apropieri fizice, tu probabil că tu nu-mi simțeai decât frigul adunat mănunchiuri pe chip, din toate anotimpurile trecute și înghețate pe obrazul meu, pe mine scrutându-te, neobosit, rece și pustiul geros în care așteptasem câțiva ani după eșarfa albă-n fereastra, unde ma rugam, muta, sa-mi vii, până aproape de sfârșit m-am rugat, voiam adevarul sau minciuna sau orice, tanjind dupa cuvintele tale, orice, orice, absolut, spuneam, stiind ca mai degraba m-ai minti decat sa-mi spui adevarul, asteptasem sa-ti sorb cuvintele, sa-mi umplu cu ele stiloul, de parca singura n-as fi putut scrie nimic, niciodata, de parca tot ce s-ar fi desprins din mine n-ar fi putut creste, fara tine, cat de mult te uram iubindu-te, atunci si inainte de atunci, da, eu sunt ea, te-am imitat, rostindu-mi numele in surdina, atat cat sa auzi doar tu, pe o voce din care nu stiai, nu voiai in acea clipa sa-mi deslusesti incruntarea, veniti, intrati la mine, spuneai multimii, veniti, ei inaintau, iti urmaream mersul prin marea de oameni ce nu contenea sa te doreasca acolo, intre ei, nu stiu ce-ai vazut atunci, chiar nu stiu, nu te opreai a ma privi, poate, matraguna in ochii mei, cum i-ai spus unui amic sa-mi transmita, ei bine, ar fi trebuit sa afli ca nu stiu sa otravesc, doar sa vindec sau poate ca in oglinda acestei priviri care te iubea cu prea multa durere luminoasa iti suportai, cu greu, faptele trecute si chiar cele de atunci, din prezentul intalnirii, stateai in fata, printre cativa oameni despre care stiai ca sunt mari la o masa, eu, intr-un colt, ma priveai inca, necontenit, imi aratai din ochi o femeie, o vorba pe care voiai sa mi-o strecori in buzunar, la un fel de dupa, promis, cateva cuvinte pe care sa le rostesc despre tine, de parca toata viata ta de pana atunci, de atunci, din acele clipe, chiar, ar fi stat in cuvintele mele, de acolo, am tacut fara sa ma gandesc ca soarta te intorsese atunci, in prezentul acela, chiar la o hilara dependenta de mine, numai eu as sti cum sa vorbesc despre tine, credeai, numai eu iti cunosc curbele si unghiurile literelor, e chiar ciudata soarta asta, gandesc acum, chiar rotunda si putin marsava, putin afazica, mie, ce doream un vesnic noi, tie, dorind un tu, un inepuizabil tu sus pe culmi, stateam in multimea aceea dorind sa respir fiecare secunda alaturi de conturul tau fizic, de tine in carne si oase, tu stiai mai multe despre noi, despre viitorul foarte apropiat, care tocmai ni se derula in fata, sigur ca sunt sfioasa, sigur ca n-as fi facut nici un pas catre tine si nu pot intelege ce-ai putut crede despre inima mea cand ti-ai pregatit garzile sau soldatii sa-mi opreasca pana si posibilele zambete, aici nu e un razboi, spuneam din ochi, nu e nimic in care eu as putea sa scot arme de foc, doar o floare, tu nu stiai nimic despre felul in care iubesc, atunci, nu, nu stiai, mi se mai spune cumva, mi se trage dintre randurile inchinate tie, dar n-am sa-ti spun, nu stiai atunci ca nu port cu mine nici un fel de arme, poate abia acum ai aflat, sigur ca te-as fi iubit in tacerea, chiar in mutirea ireversibila a orgoliului meu dement, inca vreo douazeci de vieti daca nu s-ar fi intamplat ca in saptamanile urmatoare acelei zile sa pier, chiar, ucisa de pietre, sa ridici chiar si tu, mana, la urma si sa-mi infunzi ultimele rasuflari ale condeiului meu despre tine sub un deal stancos, dar e bine sa lasam viitorul-trecut la locul lui, voiai sa-ti povestesc despre acele clipe dar n-a mai fost cand si despre cum te-am gasit atunci, nu stiu decat ca esti cel mai intunecat om pe care l-am vazut vreodata si cel mai iubit barbat din viata mea nu, ai sa razi, cand te-am vazut, nu te-am dorit, n-am dorit nici o frivolitate cu tine, nici un sarut sau orice altceva, fizic, ai putea crede ca se poate intampla intre o pereche iubindu-se, vei zice ca mint, insa uiti ca nu stiu sa scriu decat adevarul, raspicat, chiar nu te-am dorit dar te iubeam, aproape nerespirand, aproape prabusindu-ma in lesin, aproape innebunind acolo, intepenind, aveai prea mult intuneric in tine si nu erai al meu, as fi vrut, poate o iubire sincera, unica, n-a durat mult si m-am prabusit in paturi de spital, albe, poate as fi vrut sa-mi imbratisezi sentimentele, sa-mi strangi in brate, cum mi-ai promis, rasuflarile, n-aveam nici o arma, n-aveam cum sa te ranesc pentru ca nu stiu sa iubesc decat cu lumina, a fost o clipa cand m-ai luat si m-ai dus pret de momente, incolo, printre castani, iti potriveai pasii dupa ai mei, cum a fost drumul, m-ai intrebat, cum ai ajuns, cum ma gasesti, as vrea atat de mult! mi-ai spus apoi, aici vei sta tu, ma minteai, va sta numele tau, scris, da, as vrea atat de mult, repetai fara sa te privesti in oglinda ochilor mei, de unde te orbea prea multa lumina, as vrea sa fii tu aici, dar nu vorbeai nici o clipa despre altceva decat despre tine, nici vorba de noi, nici gand de noi, coboram de pe podul unde mi-ai promis un loc special pe-o hartie, tu grabeai pasul, apoi il opreai, o femeie cu masca unui ranjet incrustat pe chip imi urmarea fiecare muschi al fetei, fiecare umbra, dar nu gasea nimic decat senin, in ce-a urmat m-ai privit doar prin lentile groase de intuneric si fum, ascunzandu-ti pacla de sfori impletite, am mai stat putin, ma priveai din ce in ce mai rar, apoi deloc eu n-am mai durat mult in arderea mea, de-atunci am inceput sa mor, dupa cum ai aflat prin vesti despre cum se moare de pietre, arzand, vesti sub ochii tai de voyeur indarjit in tacere, vesti care imi asteptau ultima suflare, fara sa stii, tot atunci ai inceput sa te omori si tu odata cu mine si mai ales in oglinda ochilor mei, n-ai mai fost decat o balta de noroi la urma, semanand cu raul malos care trecuse tulburat in spatele nostru, atunci, apoi cliptitul din urma a venit ca in filmele cu mafioti, tu dispareai, masina femeii pleca inainte, priveai o pereche indragostita, le imitai gesturile fara sa realizezi, nu ma priveai nici o secunda, nici o clipa, nu, era nepotrivita durerea si lumina mea in plina noapte, fasiile de foc din mine te-ar fi orbit, aproape, nu, chiar nu m-ai mai privit, deloc, asteptai sa fugi, mai bine, in intunericul tau, in apa maloasa din tine, de unde aveai sa primesti scrisori despre cum se moare si sa taci pana la sfarsit, te uimise faptul ca nu eram eu cel mai slab om din multime, ca nu paream cel mai iubitor, cel mai bataios, dusmanul cel mai puternic, doar armele mele ar fi trebuit sa fie tot din cuvinte si poate si cel mai umil ar fi trebuit sa fiu, dar m-ai gasit in picioare, cu fruntea intinsa catre departe, imprastiind raze, o femeie de gheata, foc si lumina, usor de recunoscut in multime, stand in drept, cu soarele dupa mine, arzand sa-ti fiu aproape, arzand sa-ti fiu tot univesul in brate, toate lumile, chiar si cele imposibile, in suflet, nici nu stiu cum indraznisesi sa crezi ca ochii mei ar putea sta plecati, la un timp le-ai dat drumul garzilor sa plece si-ai ramas pana spre urma aproape de mine, fara sa ma privesti, e-adevarat, m-ai gasit de cateva ori ochii aceia rotunzi ca in fotografia copilului care am fost, rotunzi si neindurator de tristi, arzatori, inghetatori, ochi pe care nu i-ai mai privit de-atunci, ti-ai pus plecarea in spate, lentilele in privire si te-ai dus cu viteza unui fulger neintors, uimindu-te ca dupa tine nu ramasesera rauri sau lacrimi, zambete sau un gand, inca ma priveau amintirile tale, imaginea, cuvintele in penurie de adevar de pe un pod, fruntea mea era inca, sus si acolo a ramas, n-am mai scris niciodata despre tine, n-am mai scris nimic, mortii n-au cum sa scrie despre morti, poti sa-ti tii amintirile mincinoase la tine in tolba, poti sa nu le mai citesti niciodata, daca vrei, ele nu sunt dintre scrierile autorilor in viata si probabil nu-ti mai par, astfel, interesante, desi iti placeau nespus, ei, uite, cam asa te-ai indepartat, atunci, cu ultimii pasi, poate vei inveta alta data sa nu-ti ucizi autorii preferati, chiar daca ei nu-si vor gasi altceva de facut decat sa te iubeasca, intr-un gest rar, am ars si m-am topit sub pietre, rara si scumpa e si viata, asa se face ca de mine n-ai ce sa mai citesti, cam de pe la cronica unei nefericite intamplari, incoace