Þi-am retras chipul
din cuvintele mele prea mici...
Am luat pensula crezând că sunt artist
și te-am dezgolit tenebros de lacrimi,
de gesturi inutile și prea scurte.
Te-am luat în brate și te-am pus la lumină.
Am crezut ca sângerezi când te-am privit,
dar am luat tot suflul din tine
și nu te-am mai lăsat să suferi.
Te-am pus deasupra râurilor,
deasupra bucuriilor
deasupra.
Te-am pus sub cer, sub coastele mele,
Sub pământ.
Sub tot.
În fiecare serial te-am scos erou și
am crezut că în sfârșit trăiești fără să suferi
Dar am uitat că om înseamnă a simți
Și suferința și plăcere
Și nu știu ce poate fi mai bine
A suferi simțind
ori a muri fără să simți
Și de aceea
cred că lumea e prea mică
Și de aceea
m-am ascuns
Departe de dumnezei care nu simt.
Departe de tot ce nu ești tu.
Astfel
Mă cruț sălbatic de nostalgie
Sufletul mi-e mai ciudat
Îmbrățișându-ți
Profunditatea nudă
până la nemurirea ideilor subțire pe targă
și te-am lăsat liber în stradă
pe lângă mașini și tramvaie
pe lângă parcuri înmuiate-n primăvară
pe langă timpul ce se scurge
nemuritor pe-aceeași targă.