vara venea în oraș un om albastru
și-n Piața Sfântu Spiridon își instala sârma –
ca lumea, trăsnită, să se frigă de cer
lingea sârma cu picioarele la fiece pas
și la fiece pas îl vedeam prăbușindu-se
cu ochii închiși îi puneam dedesubt
pătura sângelui meu
vara venea în oraș omul pe sârmă
și mă duceam să-l văd pentru că se făcea
atâta liniște încât
țigara dezlipind-o de pe buze
pocnea
și gardul internatului pe urmă îl săream
prin grădina restaurantului unde un om același
urcându-se cu picioarele pe masă striga
oglinzi să i se-aducă spre a se recunoaște
vara venea în oraș omul pe sârmă
de la un capăt la altul lingea prăbușirea
cu o bară metalică ținându-și echilibrul
balansându-se-n poate nimic de pierdut
dar eu mi-nchipuiam că iubise cândva
prea mult și acum ajunsese
să-i urască pe oameni sacrificându-se
mergea de la un capăt la altul al sârmei
de mai multe ori – cu roaba cu geamantanul
legat la ochi și sprijinindu-se în pâinea
astfel câștigată și-atâta de bătrân
pentru că se născuse cu instinctul
miezului de pâine nainte de a trece
prin coaja sigură muncită brut
ultimul număr îi era atunci
când propria-i fiică ducând-o pe umeri
aceasta se-ntorcea pe spate luându-i
batista de pe frunte și-n gâtul ei vedeam
un sex agonizând să nască monstrul
pe gură
până când în sfârșit
am auzit vorbindu-se de tatăl
care-ngropându-și fiica pentru ultima dată
s-a prăbușit la rându-i de pe sârmă
fiindcă nu mai era nimeni să-l nască