Poeme dinaintea plecării în armată


1 Precum potaia de sub masă,
care știe totul despre oameni și femei,
i-am spus că aceste cuvinte sînt
pentru ca teama și curajul să nu umble goale
prin țară. ea nu e dintre cele care
au sensibilități la evenimentele
meteo, nici sub teroarea moralei nu e.
are casă-n București pe lîngă Parcul Icoanei
și-n serile-n care se dă odihnei carnale ascultă
o casetă uzată, pe o parte cu jazz și pe alta cu
Simon and Garanfunkel,
rîde și arde gîndacii sub aripi.
e demnă, nu-i place să i se spună cuvinte urîte în glumă,
nici muza mea nu-i place să fie și nu dă doi bani
pe versurile acelea năucitoare,
dintr-o romanță de Moscopol:
“și ca să nu ne plictisim / am început să ne iubim”.


ar vrea să fie pictată,
dorește melancolia și stă aproape goală
pe o pătură bleu, care îi vine bine la ochii albaștri.
și-a apăsat genunchiul stîng de celălalt
și ascultă atentă ideile mele,
care peste zi ar putea ajunge poeme.
mi-a spus că am două lucruri valabile: primul,
aș fi lipsit de bun simț să-l descriu aici,
iar celălalt este că am terminat Teologia, secția Patrimoniu.
nici nu știe dacă voi fi iertat de Dumnezeu...
ar mai fi unul gîndesc: nu e nimeni în România,
dintre poeții buni, care să mă facă la skadenberg
și nici la bătaie de stradă.


afară zăpada s-a urcat pe garduri
și viscolul o mișcă pasional.
fata asta, asistentă la nebuni, știe ce e lumea.
vorbim despre dragoste, principiile noastre abia
de se ating,
singurul sentiment înălțător, la îndemîna oricui,
ni se adaugă încet.
ce naiba, domnu’ scritor, tu nu te-ndrăgostești?
nu, i-am răspuns, sînt poet și e periculos.
un zîmbet ajunge ca timpul să fie iar împreunat cu lumea,
întreținuți de aburi de cafea ne ghicim umerii și ceafa,
atingîndu-ne întîmplător, precum pietrele dintr-o ruină…
și o duc la fereastră să se aplece din mîinile mele
peste luminile străzii,
îi arăt cum zăpada se urcă pe garduri.
ea rîde și spune că ninge și că noi, poeții,
doar debanalizăm realitatea.
iubitul meu, ninge!


iar eu rîzînd o voi împinge
în iarnă.





2 Băuturile schimbă etichetele sticlelor.
bețivii inteligenți argumentează cu privirea,
pun totul pe seama fascinației mișcării haotice a lumii.
imprevizibila, pînă la urmă, gravitație
este un avort dintr-o familie de zei.


gîndurile toate sînt de seară și de zi,
precum uneori femeile.
dimineața ar trebui să fiu la facultate
să-mi număr colegii, la prînz mănînc la mănăstirea Golia
și mă bat cu Dumnezeu pe burtă,
seara îmi ordonez în laturi poligoanele –
geometru de muze în plan și în spațiu.
regularea spațiului – șifonarea planului.
simt bucuria că oricînd pot trece un cearșaf
peste toate cuvintele…
sînt demiurgul universului meu,
pentru că sînt tînăr.


din mișcare și liră strecor lumină
în spații ignorante încălzite de sînge.
și trec mai departe surîzător în cărți.
cele mai multe cuvinte mi se par a fi
prejudecățile ochiului și ale rostirii.


stilul meu este prejudecata mea.
iar băuturile schimbă mereu etichetele la sticle.




3 Pierdută firesc și călcînd nisipuri
între simboluri ieftine, acolo unde pămîntul
mai umblă pe sub mare,
te văd stăpînă în valuri ratate. stăpînă pe cer
și pe alge putrezite. personaj dintr-un cult
cu mișcările calme,
te-am adus lîngă mine – un zeu ruinat
de perseverențele lumii.
și așteptăm fiecare cu sufletul rezemat
de trupul și de vorba celuilalt.
umbrele noastre se-ntind către lume,
să moară-n întuneric cu terase și muzici.
camere sărace de hotel
au devenit în vară împărății de gesturi.
plimb mîna peste ochiul tău care plînge
și timpul ți se desface
peste sînii albi atinși de noape.
lipește-ți ochiul cald de ultima emoție
rămasă în om...


trezită dimineața pe altar de bumbac,
privești ce mai poți, fixîndu-ți genunchii mîncați
de ritualurile mele.
în cearcănele tale-nchiși văd ochii mei păgîni.
mai mult nu te cunosc și poți să te întorci,
călcînd nisipul ieftin. vacanța pe care ai luat-o în lume
pentru tine continuă. o să te fac și muză,
să nu uiți că o să te am ca muză.
vălieu ! a spus ea într-un sfîrșit de poem
pentru zeiță tînără.



4 În nopțile acestea de sfîrșit de mileniu,
poeții care-s talentați dau drumul la pupăza poetică.
dimineața socială îi prinde cu miros de scriitură
în piele. noi, tinerii, am ales muzele exacte și moi.
bătrînii sînt mîndri de noi, ne dau recomandări
cu pana lor bleagă pentru Uniune
și lansările noastre strîng muzele de prin parcuri,
hoteluri și bucătării.
să nu rotesc simbolurile în cercuri, am ales
domenii mai ușoare și mai muzicale,
merg prin festivaluri atent la cum se cîntă,
fac recomandări unor producători, cu pana pierdută
în urme de ruj, iar divele îmi spun să nu le mai pun
cerneală pe chipuri înainte de scenă,
că nu se mai prinde machiajul, le răgușește vocea
și la sonorizare nu le mai bagă reverb.
să nu am riscurile timpului, am și mușcat olecuțîcă
din perioade și mă vedeam în oglinzi de culise
ca un urs bătrîn împușcat în plex.
acum scriu mizerabil pentru sensibila, politicoasa lume
și sînt cuvinte care mă refuză, dar oamenii nu,
niciodată. sînt sigur că în momentul acesta trece
cel puțin un tramvai plin cu obosiți și interesanți călători. orașul încărcat de sentimente sociale
mă sprijină poetic.
am ales să scriu urît uneori. în case adorm
românii cu ochii la știri. poet grav printre toți,
mă întorc pe un picior. demult, poetele erau
femei frumoase. poezie, pian, maniere și prafuri
le alcătuiau. acum a rămas altfel, frumusețea
se mișcă.



celelalte se știu în afara artei mulțimii
și a preocupărilor adînci. se retrag culturalnic,
sentimentale, sau dure, în lecturi și piane,
iar prafurile rost nu mai au.
am spus unei artiste odată: habar nu ai
ce e pe lumea asta...
ea avea ochii mari,
privindu-mă pieziș a strecurat printre buze cărnoase
răspunsul,
în ambele sensuri.
P.S. “ce-i?”