În peștera mută de alb vertical cu stranii striații zgâriate-arbitrar,
Doua fragede mâini cu centură de unghii apucă perdeaua de sare si urcă
Zdrelită-i e fruntea ce poartă cununa și palizi obrajii ce lacrimi anină
Caci fuge de hâtru și fuge de-o vină ce n-are...sărmana făptură

Zadarnic o cheamă iubirea de taină la cumpăt...căci n-are scăpare
Când hăul hipnotic sub patul demonic o cere mireasă... de-nmormântare
Ca un paznic divin, muntele-o apără doar de slutul lumesc, fără hotare,
Umbrele negru-albastre din ape o împing și o trag spre-ncununare

Pe patul săpat de apă în sare, aruncă buchetul și-un ultim suspin
Iubiri interzise de meschinărie se prăbusesc de-odată în vrie
Oglinda cea neagră se sparge în lacrimi și ce-ar trebui să plutească dispare
Iar hăul puternic, lacom ia prada și-o duce-n adâncuri...sufletul... moare.

......................................................................................................

Trecut-au anii...povestea rămasă
Topit-a și muntele....palat la mireasă