A înghețat întunericul în această noapte
doar aburii calzi mai acoperă cristalele
s-au revărsat apele de pe Styx
și negrul s-a lăsat în lichid închis
esența nocturnă e străpunsă de pumnale
gheare sclipitoare ce aduc cerul mai aproape
stele albe se privesc ca prin oglindă
văzându-și ochii noi și reci care stau la pândă,
cum umbrele se întind strivindu-le imaginea plăpândă.
În diamante carbonizate degete fine încearcă
iar și iar să spargă pereții ce nici nu vor a se clinti
până când stigmatizate se opresc să guste durerea,
dovada incontestabilă că încă mai sunt vii, dureros de vii…
carcasa își cere dreptul la viață, înfometată și însetată
incapabilă să se adapteze, inexistența să o savureze
scurgându-i-se prin vene ca un elixir iar fibrele să-i fie hrănite,
sleită însă de ultimele puteri se prăbușește inertă
când nectarul izbăvitor curge prin ea însăși.
Ce înseamnă o mână fără de întreg
sacrificiul unei părți pentru ca existența să continue…
Nesătui dinții rup pielea, macină prin mușchii morți
oprindu-se la fel de înfometați într-un zid de oase
halucinațiile au încetat pentru ca ochii să vadă cu claritate realul
artere secționate, sângele țâșnind din fiecare celulă.
Gura acum însetată tânjește după lichidul pierdut
căci conștiința rămâne trează până la ultima picătură
străpunsă până în adâncuri de o acută durere a necesității.
În jurul ei fluidul cald își topește o posibilă scăpare
dar e prea târziu pentru acest trup învăluit în negru.

Dezbrăcat de material sufletul încearcă să se înalțe
izbindu-se cu furie de propria imagine adormită
totuși oglinzile îl reflectă mereu înapoi în închisoarea imaterialului.
Deși vechile dorințe au încetat, o nouă durere metafizică
îl cuprinde, limitarea îl sugrumă pentru eternitate
orb la tot ce-l înconjoară, doar sângele mai sclipește
Păstrat și el pentru veșnicie, ca sufletul în el să se înfigă
iar cenușa-i inexistentă să vadă lumina zilei.