Maestrul scluptează
Și-a încheiat opera: omul.
Statuia pare vie.
În lumina soarelui devine transparentă.
Îi văd inima ce pulsează.
Sângele îi irigă corpul.
Genele se mișcă, pleoapele se ridică.
Ochii îi aruncă fulgere.
Tot cerul s-a adunat în cei doi globi.
Statuia prinde viață. Trăiește.
Maestrul vibrează de bucurie.
A reușit!
Dar o clipă... ce se întâmplă?
Chipul i s-a întunecat.
În lumina soarelui îi vedem inima.
Aceasta s-a închis și s-a înnegrit.
Chipul i se luminează din nou,
Dar inima rămâne închisă și neagră.
Noaptea, în lumina lunii
Vedem opera maestrului de un alb imaculat.
Umbra i se proiectează pe cerul înnourat.
Trupul nu mai e transparent.
Nu mai vedem nimic.
Dar oare e totul alb?
Să nu iutăm centrul...
În razele albe nimic nu e ceea ce pare.