mă gândesc deseori la tine,
la noi…
cât timp ne pierdeam să ne-nțelegem…
și tot nu-nțelegeam ce trebuia-nțeles!

îți mai aduci aminte…
camera aceea îmbrăcată în tablouri?
pentru mine era raiul pe pământ:
șevaletul în fața căruia uitai de tine,
și eu uitam de mine privindu-te
și nu puteam pricepe cum ore în șir tot combinai culori
fără să scoți o vorbă,
fără să mă privești măcar
și telefonul…
da, telefonul ce ne trezea pe amândoi cu țipătul său…
ne speriam unul de celălalt, de parcă n-am fi știut de noi
și mă luai în brațe și-mi colorai nasul cu degetul tău curcubeu
și mă iubeai ca pentru ultima data…

râdeam, ți-aduci aminte -
mă invitai, “în vastele tale apartamente”,
și îmi spuneai
cum dintr-o cameră patru pe patru vei contura
un dormitor pentru mine
și-un living pentru tine,
împărțeam bucata de pâine în două – eu renunțam, îmi spuneai “grasule”,
supa de pui cu găluște, nu totdeauna reușite,
paharul cu vin, de fiecare dată roșu,–
c-așa-mi plăcea mie,
și ultimul măr pe care tu-l încadrașeși ca și decor în nu știu ce tablou…
ți-aduci aminte?

ce mult a trecut!
nici nu mai știu de-a fost aievea,
chiar vis de-ar fi fost
a fost frumos…
tu mă iubeai?
eu te iubeam,
nu-nțelegeam,
mă-nțelegeai?