Deasupra visului


Aș vrea să vin într-ale tale precum vine toamna în oraș,
pândind din depărtări, pe cărări lăturalnice,
să-ți foșnesc toate frunzele atât de uscate, dacă înțelegi ironia,
să îți rup nervurile, căutând tot aurul care poate să fie topit.


spaimele puilor de păsări s-au dus în zboruri înalte
și un copac pierdut de cineva, rămas prizonier între ziduri urbane,
accesoriu simplu al unor spații înguste și goale,
mi-a despărțit camera
de orașul în care, probabil, te-ai întors
ca să îți târguiești și pe mai departe viața.


o lumină, din toate părțile clătinată de timp,
cu brațe căzute și moi,
mâncate-n răstimpuri de umbre de oameni și nori,
până la os mâncate,
cară greu pe mâini privirile mele.
ea mi-a adus aminte cum îți priveai picioarele,
dezmierdând în mijlocul patului, ca într-un tablou mediocru,
cea mai fină piele de femeie din această lume extrem de lucioasă
și cum îți râzgâiai părul ca pe un zeu numai al tău,
ținut secret,
din adolescență și până acum.
apoi îl așezai pe corespondentele perne,
ca nu cumva să-l afecteze vreo forță a unui univers dușman
și nu trebuia să-l atingem nici cum! altfel, aș fi cunoscut degrabă limitele răbdării feminine.


urmau firavele pachețele de vată,
îmbibate în tot felul de secrete moi, ca să alunge,
pe tot timpul nopții, oboselile lumii.


cred că și acum te mai înfiori și ți se strică pielea,
pe alocuri.


toate lumile și toate luminile sunt mai puțin întunecate
decât suntem noi, oamenii, cei care ne prezentăm înaintea nopților, deasupra unor vise.


și nopțile noastre au adus lângă noi
tot felul de hoți.
dacă nu ar exista femeile, poezia nu ar avea nici un rost.