poate misterul privirii ei de femeie
închisă în propria-i limită
noaptea trupului tremurat sub atingeri
când a învățat să scoată vârful săgeților
din visul în care m-a rătăcit
pe canapeaua din piele de piersică
am făcut schimb de ochi
luase lucirea magiei verzi ca o nevroză
știam că zilele se vor scurge în cuvinte de ceață
într-o amforă fără toartă
minunată fiară cu mușchi metalici sonori
deghizați într-un mozaic de pene

mâinile i se răsucesc pe muchia de gheață a paharului
se teme de viață și întuneric
nu o simt niciodată intrând în odaie
sau cum hrănește pisicile cu iluzii de ocazie
lovindu-se cu pumnul peste inimă
(resuscitare zilnică a sentimentelor)
de la o vreme își caută ochii
prin iarba unui început de dorință
pasăre înnoptând pe un arbore putred
chipul i se pierde în mine
ca un ied înjunghiat pe drumul spre templu
i-am spus într-o dimineață
noi nu iubim precum oamenii
știam de pe atunci că făcusem schimb de aripi
și am ieșit amândoi din trup
într-un vârtej de gânduri fluide
animând păpuși mecanice
în coaja blănii de hermelină

mă cauți în fiecare scoică
ca un câine dependent de nisip
ce soarbe licoarea acidă a fericirii
dincolo de cuvinte
ne-a mai rămas doar sângele
hai să spălăm cu el treptele memoriei
spectatori ai acestei întâmplări
te invit să dansăm pe calea
celor ce dezleagă luna de beznă
deschide-te cupă
curge-te vin
în gura celui ce-și repetă blestemele
ca o simfonie într-o vale
părăsită de flori