Mă simt străin de lumea
orcărei ea,
și caut o casă care
nu există pe Pământ.

Îmi simt nemurirea
mai reală decât carnea,
și plămânii mei respiră
aerul cerului.

O vreme,
am încercat să-mi tai aripile
dar creșteau din nou
așa că le-am lasat sa creasca,
și vânturile cerului
suflă iar în pânzele
corăbiei mele.

Mai stau o vreme. Puțin.
Vreo câțiva zeci de ani.
Apoi am să plec și-am să găsesc
esența ei cuprinsă în El.
Căci El e de fapt
esența orăcarei ea,
si orcărui el.