Lăsat-a grijile departe, în marea altor griji mărunte,
Căci și-a simțit voința slabă, și spiritele – frânte…
Căzut-a peste el, cu timpul, o dureroasă-ndiferență,
Răsfrântă-n graba lui, mereu, și-a mersului cadență.

Priviri mai reci simți și el, și-acum la rându-i el privește…
Abia acum a înțeles cum mucegaiu-i crește…
În el nu mai citeai nimic, distanța era scutul,
Și anii grei care s-au scurs, i-au stins, încet, trecutul…

Și tot ce-a fost, la vremea-i ghid, o cale poate-odată,
Orice valoare, s-a pierdut, lăsând privirea seacă;
Și orice luptă, de atunci, își pierde astăzi sensul,
Căci a lăsat în prada lumii, și-a rătăcit talentul..

…Se plimbă-acum “sărac”, prin parcul ce-altădată
În fugă îl lăsa în urmă, și parcă niciodată,
Nu a privit la-acei goruni, ce-au tins să-mbătrânească,
Și găunoși, și decojiți, îi dau o lecție îngerească…

La fel de sec, ajuns și el, ca vechii riverani,
Simțea că încă poa’ să lupte, în următorii ani,
Și să-și găsească spiritul pierdut, lăsat în alte locuri,
Prin care nu a mai trecut de frica unor focuri…

Aceleași focuri care azi, răzbit-au printre gânduri,
Ce altădată rătăceau, în zeci și zeci de rânduri,
Prin grijă, fugă și o frică, ce l-au privat de viață,
Dar el spera că poate schimbă, chiar totul, într-o dimineață…

Și trilul unor cântătoare, mai mici ca pumnul lui rigid,
L-au regăsit în meditare, și sufletul l-au redeschis,
Spre-aceiași vechi și calzi fiori, uitați parcă odată,
Într-o cămară prăfuită, o vârstă pură, minunată…