De copilărie și de altceva


Dintre toți copiii care treceau pe linie în jos
după pâinea dată la rație cu trei lei cincizeci,
eu eram cel mai bine îmbrăcat, singurul fără frați
și singurul de la oraș. ghetuțele mele nu erau purtate, doar jupuite pe bombeuri de la sanie, pentru că mă dădeam numai pe burtă.
în fiecare dimineață le ungeam cu untură de curcă,
iar când am crescut mai mare am inventat ghetele îmbrăcate
în ciorapi de lână. văd mereu ulița
acelui sat
sprijinită pe maluri de zăpadă, pe râsete, jocuri și ursoane colorate. în alte anotimpuri mă lua cu carul dimineața
străbunicul meu
și mă cobora peste răscol între banițe și pături.
abia mă țineam de loitrele reci și mi se loveau genunchii
de lanțuri care tot îmi cădeau pe picioare de la hurducături.
orei patru i se spunea acolo „dimineața”, iar când treceam pădurea,
pe la cinci, mă uitam în sus la crengile scuturate brusc de păsări
și o roată dintre stele îmi tot venea pe față de câte ori se scufunda
în nămol o alta de la car. îmi plăcea mult să privesc obezile roților,
duceau cu ele tot felul de frunze lipite, pământ și niște mirări
ale mele.
între spițe lăsam mereu să alunece o joardă de salcie,
joardă care se rupea treptat până lângă mâna mea.
niciodată nu îmi era frică
în pădure și cu o mare dragoste așteptam fiecare mișcare. treceam
Dealul Corșorului spre Roșia după azotat iar bolțile de crengi
erau atunci atât de frumoase! băgam mâna în saci și aruncam
în urma mea din timp în timp câte un pumn de boabe
pentru cine-o fi să le găsească. așa mă gândeam eu că e bine,


sau o fi fost vreo reminiscență de la Dumbrava Minunată, nu știu.
ridicat în picioare atingeam cu mâna crengile de mesteacăn
și frunzele lui se puteau mânca până la Armindeni.
și mai luau și vitele din timp în timp. spinările lor vinete tăiau
întunericul și atât aveam de făcut: să lovesc în răstimpuri
pulpele lor, când nu vroiau să se îndemne la drum,
iar când încărcătura era grea și drumul desfundat pe Gropan,
săream între ele și o otânceam pe a mai bătrână,
a mai bătrână tot timpul trebuia să tragă mai bine.
aveam o boată cu cioiuri, pe care o luam după mine
cu multă mândrie. cu ea aruncam după mere, cu ea mă apăram
de câini, cu ea retezam conflictualele și înaltele fire de iarbă,
în ea mă rezemam când mai stăteam și eu de vorbă cu ai mari.
aveam în boata aia o încredere oarbă! și acum îmi vine
s-o mai port pe străzi, prin saloane literare, pe la instituții,
pe unde mai umblu eu acu’ până mă întorc acasă, la pământ.
atâtea cuvinte se înghesuie să fie citite de voi
și nu știți prin câte întâmplări au trecut pentru odihna asta
de sub ochii voștri, ce goluri sunt ele în spiritul celui ce a scris!
și mâini disperate agățate cu sânge de viața ta,
a celui ce ești acum acolo să duci mai departe
lumea și vorbele ei. dacă ai venit de departe, nu te poți îndepărta
prea mult, de aproape dacă ești, vei fi la fel de singur.
numai tu cu oamenii!
află întâi câtă frică de liniștea mare e cuvântul lăsat să fie rostit.
copil m-a fascinat fântâna cu cumpănă. lemnul bătrân și lat
la îmbinare, ornamentat cu fiare, despre care n-am știut niciodată
de la ce veneau, ce fuseseră ele înainte de a fi greutăți.


imaginea aceea era un înțeles prins strâns în verigile de fier,
care strângeau lemnul să nu fie furat de timp.
cuvântul rostit nu se mai bazează pe sine,
ci numai pe ce va urma,
la fel ca viețile celor care au lăsat
cuvintele cu cumpănă.
nu vreau reduceri la prețuri,
nici oferte speciale,
nu vreau statistici jucăușe,
nici asistență socială,
iar de la voi, când îmi iau liber,
nu vreau televizor cu cristale lichide, nici ieșire la mare,
pot să am fereastra lipită de zid, nici metal la ferestre,
e rău prevestitor, nici lanțuri de aur la gât, nici cămăși creponate
cu care se șterge modernitatea pe față. doar tigăi de teflon
și linguri de lemn, fără căni cu înscrisuri tembele.
să se ia aminte,
când plouă la sat, găinile și curcile stau pe sub pătul,
nu ca la București, și par foarte modeste.
numai pământul rămâne afară să-și domolească
praful.