Unei femei anume dintr-un oarecare prezent


De la fosta cantină până la angrouri,
fragilă ca un gând bun,
ea îmi străbate privirea
și parcă s-a întins din mers pe ochi.
nu-i închid să n-o lovesc,
pentru că pleoapele ei
sunt din pieliță de ouă răscoapte,
ochii-i are de vitraliu-n înserare,
buzele sunt, mi se pare, din pernuțe de lăbuțe
de pisoi,
limba, din inimă de midie,
urechiușa, din bucată de gogoașă
tăvălită-n vanilat,
obrazul, din pântece de răcănel,
gâtul și ceafa, din botic de șoricel
și restul, din ugeraș de vițică,
mâinile care te strâng, inclusiv picioarele,
din destin de țară valahă,
iar rochița e din piatră, pe care, în noapte,
roiesc licurici
și alte insecte care nu se văd.


aici, lângă depozitul vechi de azotat,
pe care acum l-au făcut discotecă,
i-am cerut prietenia.
eu fac parte din realitatea aceasta
și nu cred că pe aici poezia a omorât încet realul,
n-aș vrea s-o văd cu mâinile pline de sânge


alergând în toamnă frunzele prin parcuri.
într-o cameră retrasă ca un sentiment ratat,
ea n-ar accepta prea ușor de la mine
o vorbă pe buzele moi, nici toată trecerea orașului
convertită în emoții omenești,
ea n-ar accepta nici măcar o alviță în două culori,
de care găseai la țigănci, la poarta stadioanelor,
înainte de meciuri.
cobor resemnat, metafizic și tare în atelierul meu poetic,
iau dalta dintr-o parte, cu stânga la arcadă
îl salut pe timp
și privesc apoi puștoaica asta-n ochișori
ca hoțu’ pe bătrânică-n troleu.
mai înainte de toate, materia s-a atins cândva de daltă
cu o mână
și îi spun domnișoarei șoptit ca s-audă doar ea:
nu știi ce îți las ție aici. și părul ei a căzut pe fața mea,
a căzut ca un dacic mormânt.
dar ea, fata asta, niciodată fragilă,
a ieșit de sub o piatră ca un șarpe mare!
alunecă și cald, și rece. mă strânge
răsucindu-se pe mine
ca pe-o găină fără sentimente
și care, niciodată, nu înțelege nimic…