Primul poem pe care îl dăruiesc


Afară norii au venit peste câinii cenușii să îi îmbrace,
înăuntru natura dă să picure cu sânge, iar ea are chef
să facă o dragoste, dar nici până azi nu am reușit să aflu
din ce o va face...
cu minte delicată mă ascultă și mă protejează
într-o tăcere apăsătoare și dulce. îmbrăcată pestriț
se așează matură pe lumea noastră ca o toaletă de lux,
iar eu am zărit pe ascuns o seamă de gesturi mondiale.
și toate îi erau secretizate în carne
cu un oarecare succes.


azi a decis pentru totdeauna și s-a lungit în treacăt
pe patul acesta larg, anonim și tare.
o privesc și îi spun că pare o curea părăsită
de la pantalonii bărbătești ai vremii.


auzul acestor tramvaie nu-ți spune nimic despre oameni?
nu auzi deloc cum scrâșnește dragostea în ei
pe șinele de sânge? această stradă de septembrie și de 13
ne-a cimentat gura și luminile trec mai încolo
de luminile celor îmbrăcați învechit și sumar.
sufletul tău e ca o lună mare rotindu-se în pat,
un satelit natural al unei planete de carne...
și mi-a crescut emoția la această gravitație mai mică.
în unele locuri, în care nu strălucești, unde, probabil,
vei fi fost lovită, tu te hrănești cu lumină.


ce-mi trebuie mie univers?
ce-ți trebuie ție noaptea și orașul?
hai să pavăm de astă seară luna
cu sentimente scrâșnitoare!