Mă întorc în bătrânul meu oraș,
Cu ale sale vechi străzi,
Ce se-ntind din trecut și ating,
Pe alocuri, frânturi din viitor.
Templele se înalță spre cer,
Sfidătoare, dar prea gingașe
Să cuprindă orizontul privirii.

Porți se deschid către grădini ancestrale
Familiare, dar cu mult mai presus.
Monoliți stau de strajă la intrare,
Timpuri magici se ascundeau cândva
În spatele pilonilor de piatră.
Misterul și-a scris numele-n inscripții
Căci limba n-am știut-o niciodată.

Absorb cu mintea tot ceea ce se supune
Rațiunii…restul se va prăbuși în neantul
Sentimentelor…cu un vag sunet de durere,
Printre ruine purtat, dar de nimeni auzit
Și nemângâiat printre ere se va pierde.
Vasul din mine nu primea decât cenușa,
Focul îl voi arde eu…

În spatele ochilor se ridică noi orașe,
Cu ale lor noi străzi,
Ce se-ntind din prezent și ating,
Pe alocuri, frânturi din trecut.
Templele se înalță spre nori,
Sfidătoare și mult prea mărețe
Încât privirea mi se supune.

Dar lacătele nici nu au fost zăvorâte
Și deja pelerinii se plimbă printre flori,
Ale căror nume îl cunosc, dar le-au uitat
Mirosurile cele mai ascunse; infinitul sufletului
Opri în sine abisul cunoașterii,
Însă nestăpânit există mitul cerului
Cu a sa revenire a serii…