Când noaptea se lasă vărsând călimara

Şi Luna beţivă se îneacă în baltă

Armate tăcute se scurg pe papirus

Din palma crestată de-a timpului daltă

Alunecă palid bătrână privirea

Lăsând deznădejdea să crească năvalnic

În strofe maligne preabunele gânduri

În prag de neştire topesc lumânarea

Un ultim poet ce flacăra-şi stinge

Un tremur cuprinde întreaga suflare

Viteji şchiopătând se pierd în morminte

Şi trupul e hrana pământului – umbra

Umbrită de spaima ultimei zile

O urmă în urma ultimei urme

Un vis şi-o speranţă şi-un cânt – regăsire

Când noaptea se lasă vărsând călimara

Din palma crestată osândă a vremii

Se scurge nebună eterna iubire

Şi liniştea urlă mi-e goală cămara

Aici şi lumina e neagră şi rece

Pereţii trosnesc şi oase sugrumă

Sub greaua durere umplută cu humă

Când noaptea se lasă vărsând călimara

O floare răsare vestind primăvara

Şi tânăra doamnă cu drag mă petrece

Citindu-mi din cartea cuvintelor strune

Mai spune iubito – mai spune – mai spune