Când noaptea se lasă vărsând călimara
Și Luna bețivă se îneacă în baltă
Armate tăcute se scurg pe papirus
Din palma crestată de-a timpului daltă
Alunecă palid bătrână privirea
Lăsând deznădejdea să crească năvalnic
În strofe maligne preabunele gânduri
În prag de neștire topesc lumânarea
Un ultim poet ce flacăra-și stinge

Un tremur cuprinde întreaga suflare
Viteji șchiopătând se pierd în morminte
Și trupul e hrana pământului – umbra
Umbrită de spaima ultimei zile
O urmă în urma ultimei urme
Un vis și-o speranță și-un cânt – regăsire
Când noaptea se lasă vărsând călimara
Din palma crestată osândă a vremii
Se scurge nebună eterna iubire

Și liniștea urlă mi-e goală cămara
Aici și lumina e neagră și rece
Pereții trosnesc și oase sugrumă
Sub greaua durere umplută cu humă
Când noaptea se lasă vărsând călimara
O floare răsare vestind primăvara
Și tânăra doamnă cu drag mă petrece
Citindu-mi din cartea cuvintelor strune
Mai spune iubito – mai spune – mai spune