Ultimul Sărut…

Dedicată lui F.M. Dostoievski,


Mă închin în fața durerii lumii întregi, asemenea ucigașului înviat Raskolnikov
Dar mai presus de toate m-aș pune stavilă gloanțelor ațintite spre pieptul
Unui geniu fără de care omenirea nu ar fi învățat salvarea prin suferință,
Speranțele noastre ar fi fost infinit mai puține fără de eroii săi enigmatici
Dar însuflețiți de o maladie purificatoare pentru noi, înzestrați din abundență
Cu Spirit, poate prea mult spirit, și tocmai de aceea cuprinși de istovitoare lupte
Între lumina cea orbitoare a dumnezeirii și genunea cea amețitoare dar îmbietoare a Haosului, îmbătați de lumină și totuși cuprinși de fermecătoarea îndoiala a neantului.
Marele Inchizitor vorbește în numele nostru al tuturor, el este asemenea lui Adam
În grădina Edenului biblic, el este purtătorul soliei umanității pierdute
Care crede cu tărie în propria-i putere, singura care-l poate izbăvi cu-adevărat
De grozăvia destinului, pentru asta este gata să renunțe la orice chiar și la cel mai
De preț dar al divinității – Libertatea, la ce bun această povară aruncată asupra sa
Când omul nu vrea să fie decât o slugă netrebnică și nimic mai mult.
Oamenii refuză să fie zei, vor mai bine să fie asemenea fiarelor din pădurile sălbatice
Să se lupte între ei pentru supraviețuire, dar să fie liniștite, adică fără conștiință,
Asta e prea mult pentru ei, au învățat pe propria piele că Spiritul aduce cu el neliniște
Nu vor să hotărască ei înșiși, frica de răspundere le-a adormit intelectul,
Hrana sufletească este neîndestulătoare pentru o adunătură de sclavi ai ignoranței
Nu mai vrem minuni, nici speranțe, nici promisiuni, vrem certitudini – pare să se strige
Din miliarde de piepturi, Dumnezeu nu mai are loc într-o lume îngustată de imbecilitate
De lașitate, de pierderea prea timpurie a credinței.
Dar Christos cel viu nu a murit în zadar, el poate orice dar nu fără voia noastră
El a înțeles greutatea dilemei umane, dar a considerat că prețul plătit pentru libertate
Merită, și astfel darul lui pentru o umanitate plângându-și neputința este acel ultim Sărut, prin care Marele Inchizitor și implicit întreaga omenire este izbăvită de
Prea greaua povară, și astfel ce părea imposibil devine acum posibil, umanitatea
Învie și ea odată cu Salvatorul ei, iar noi toți biete umbre pierdute în infinitate
Purtăm în suflet încrustat cu litere de foc acel ultim sărut deopotrivă cu toată durerea,
Furia, sălbăticia, libertatea, îndărătnicia, spaimele și bucuria Karamazovilor.