S-a ars atâta timp
că a rămas doar amintirea
acelor glasuri în mine.
Cuvintele lor au tăiat adânc uneori
și mi-au lăsat sufletul sângerând peste lume.

Când degetele lor reci m-au atins
am tremurat cu o poftă nebună.
Iarna mi-a încuiat ochii
și atunci v-am văzut pe toți
prin flori de gheață.
Și ce frumoși erați!

Într-o zi m-am simțit dintr-o dată goală
cu sufletul țipând după hrană.
Fără să fie durere,
fără să fie întuneric!
Eram doar eu, prizonieră în mine insămi.

Am colindat prea mult înfometată
și am vânat atâtea gânduri
căci glasurile s-au auzit din nou.

Așa mi-am primit lumina înapoi.
Așa dansează umbrele
împrejurul picioarelor mele.