dimineața se veștejește auriu
sub tălpile mele plumbuite
de răsuflarea grea a poeziei peste umărul meu drept.
în buzunarul de la piept: margine de tăciune
aprins poate de vreo stea rătăcită
din când în când de strălucirea ei.

liniște.

bordura a lăsat privirea în jos.
descurajată, nu mai biciuește infinitul spre gaura
din fața inimii mele maro.
a tăcut, săraca, sub apăsarea serii de demult
în care muream pe o falcă de plop violet
care iși omora instinctul
și murirea,
și trăirea...

tăcere.

TU te-ai nenăscut în neputința mea
de a îndoi cerul spre inimile noastre.
TU...ai înrouat vidul, ai nestins plutirea mea,
dar tot s-a crăpat un colț de picior din masa
la care șade Dumnezeu cu furculița în mâna stângă,
și spre irisul meu albastru ce cândva te trăia.

domnilor!
îmi acordați titlul de membru al Clubului Poeților Ratați?