Trec clipe, zile, nopți la rând,
Și totul pare a fi la fel.
Nimic nu schimbă peisajul,
De tristă toamnă și pustiu.
În hăul corpului răcit
Zace un tăciune amorțit,
Ce luptă încă cu ardoare,
Să nu ajungă potolit.
Căci picuri deși, de ploaie amară,
Mai abitir ca niciodat
Înăbușe fără-ndurare
Sărman jăratec amorțit.
Când se va stinge acea scânteie,
Și totul va fi-ncremenit
Impărăteasă va fi bezna,
Având înghețul ca iubit.
Dar tu, tăciune adormit,
Să nu dormi somnul cel de veci,
Mai ai puterea de-a mocni,
Nutrind speranța că-ntr-o zi,
Va fi din nou o primăvară
Iar soarele te va-ncălzi
Și iți va da din nou puterea
De-a arde și de-a străluci.