E noapte...
dar noaptea s-a lăsat și-n mine.
Și îmi vibrează inima,
de dorul tău.
Iar numele-ți din minte...
și-n suflet, cel purtasem.
Fusese o minciună...
mințit am fost mereu.
Prietenă-i mâhnirea,
mă doare ce-i trupesc...
înjur de toți cei sfinți,
înjur ce-i omenesc.
Mă-njur singur de mamă,
de tată, de născare,
căci n-am curaj...
și sufăr, pe tine te doresc.
Căci îmi prevăd destinul...
și tare sumbru pare,
iar cel mai mult mă doare...
că-n el nu te zăresc.
Degeaba-i fost tabloul,
sperat, de vreme multă.
Căci tu nu ești pictura,
perfectă ce-o credeam.
Și-njur scripcarul care,
crease o baladă...
iar cu destinu-mi palid
tabloul îl pictam.
Căci nu a fost tandemul,
norocul să-mi ofere...
să am măcar o parte,
din tine, printre nori.
Așa că plâng o vreme...
și te agăț în ramă,
colecția-mi de fresce...
"DESTINE ÃŽN CULORI"..