Silit să-mi petrec Revelionul în țară mă îngrozesc de urâtul și neplăcutul de pe străzile României mele.Din Dumnezeu știe ce pricini am fost chemat să consiliez o parte din guvernul Tăriceanu.Sunt îngrozit. Mă îngrozesc de vitrinele anemic decorate-dacă sunt decorate cât de cât, mă îngrozesc de întunericul și frigul de afară cât și din inimile oamenilor.Oamenii sunt triști, apatici, prost informați. O groază de prieteni sunt speriați de noua cotă unică de impozitare. Când încerc să spun că este un lucru extrem de bun, că este practic cea mai bună măsură pe care a luat-o un guvern postdecembrist se uită ciudat la mine."Mă rog...vom vedea după sărbători..."
Mă îngrozesc artificialitatea cu care sunt privite sărbătorile ca o datorie "hai s-o facem și pe asta..." .Hai să punem multe ghirlande și luminițe în orașe dar să lăsăm trotuarele sub mizerie. Hai să mai facem un fals, hai să ne mai prefacem că ne putem integra în acest joc de-a sărbătorile. Hai să mai poleim puțin golul din noi. Vorba unui maistru de-al meu "la rahați merge...". Nu știm să ne bucurăm, nu putem să ne bucurăm. La noi, bucuria sărbătorilor se reduce la pocnitul pe stradă, într-un ritm de-a dreptul stupid (am văzut mame, tați, bunici care pocneau cu o bucurie nu sadică ci de-a dreptul masochistă doar ca să facă zgomot), la înfulecatul care umple spitalele an de an și cam atât. Sinceritatea e redusă la minimum. Poate nu suntem noi de vină. Poate de vină este faptul că marea majoritate nu trăim ci doar supraviețuim, ne ducem zilele ca și cum ne-am muta dintr-o cameră în alta, fără speranță. Doar în virtutea inerției. Doar ca niște motoare funcționând în gol, până ce li se termină combustibilul.
Dincolo este cu totul altceva. Cu o zi înainte de ajun eram în apropiere de Bonn, într-o localitate denumită Sankt AUgustin. Unul din prietenii mei, Joachim, m-a luat după program să văd ceva. Într-o biserică rece și puțin cam neprimitoare se făceau repetiții. Am avut o surpriză de proporții- am ascultat o cântăreață care ar merita să concerteze pe marile scene ale lumii. O făptură mărunțică, ciudat îmbrăcată, n-ai fi dat un ban pe ea. Dar când a început să cânte...am stat câteva ore bune și aș mai fi stat câteva -deși deranjam în mod vizibil. L-am întrebat pe Joachim de unde avea pastorul bani să aducă o asemenea voce. Mi-a zâmbit și mi-a spus că fata, funcționară la primăria din St.Augustin cântă din plăcere. La fel și corul. Era să cad de pe bancă. Oamenii fac ceva din plăcere-fără bani, fără un câștig-numai și numai din plăcere.
Oamenii știu să se bucure și se bucură sincer. Ce-i drept, susținuți de o imensă campanie de publicitate care începe din octombrie.
Și totuși- e o bucurie să te plimbi pe străzile unui oraș occidental.La Manchester, trec seară de seară în drum de la Universitate spre casă prin zone destul de neprimitoare- sunt însă iluminate ca ziua. Și nu trebuie să mă uit neapărat să nu pășesc într-o groapă.
E o bucurie imensă să te plimbi pe străzile unui oraș occidental de Crăciun.Totul este bucurie, totul respiră bucurie. Toți cei de pe stradă, cu pachete de diverse mărimi îți sunt complici. Vânzătoarele sunt nu numai politicoase dar de-a dreptul jenant de prietenoase.Mi-am cumpărat niște boxeri cu Garfield. Cel puțin două mi-au făcut complimente legate de noii mei boxeri. Trebuie să fii extrem de ursuz sau fără bani în buzunar ca să nu cazi în plasă. Trebuie să nu poți să te bucuri de un fleac, de o jucărie de doi bani, de vinul fiert cumpărat pe stradă, de mimii de lângă StStephan's Dom , trebuie să ai motive serioase să nu te bucuri de viață acolo, mai ales în preajma sărbătorilor. E rău ? Dumnezeu știe. Ce-i drept, pe 1 ianuarie, trezindu-mă în casă cu câteva zeci de lucruri nu neapărat utile zgârcenia românească din mine s-ar putea să se revolte și să mă facă să regret. Nu prea cred însă.
A fost sărbătoare peste tot. Undeva, la marginea deșertului s-a născut Iisus. Ar trebui să-l acceptăm și noi în sufletele noastre. Dacă am reuși să zâmbim sincer, măcar o dată pe zi !