Închid ochii,încerc să ies din mintea mea. Gândurile mă macina. Ceilalți au avut Crăciunul lor...eu l-am pierdut de mult. Imagini ale sărbătorilor de dinainte sa o pierd îmi vin în minte...alături de ele, speranța viitoarei regăsiri. Încerc să mă consolez. Nu mai e mult...3 luni pline. Dar în momentul acesta, apare ca o veșnicie. Ca o pală de vânt rece, simt rezultatul gândurilor mele. Otrava îmi penetreaza sangele, răspândindu-se prin tot trupul. De ce trebuie să mă rănesc? Deschid ochii. Acum tot ce vreau e să mă concentrez pe ceva; pe orice. La ce mă pot gândi? Iubit nu mai am, iubita dispare din viața mea ca un miraj. Continui să simt veșnica otravă din sânge, cuprinzându-mi trupul ca o fantasmă a durerii. Strig. Strig după ajutor. Mă rog...mă rog la vid. Mă rog să mă audă cineva. Ruga mea, oricât de tare aș striga-o, nu-mi părăsește buzele. Sunt singură, singură în întuneric. Deodată gândurile mă macină din nou. Aleg să le ascult. Poate mă ucid și scap...