Încurc realitatea cu visul și cad intermitent în colțuroase spații. Auzul mi se-nvârte cu pământul, în timp ce fantomele murmură cuvinte letale. Nu e aiurare de toamnă pe sfârșite. Acum știu că nu am vârstă și am unica ocazie să mă confund cu iarba. Mă îmbrac cu linii cu mult verde, de jos în sus, pentru a prinde toate sensurile lumii. E culoarea ce are rupturi atemporale în lumini, sustrase timpului, irepetabile. Se face că mă fac că stau, o tristă îndestulare sau o nevroză atipică. Până și cuvintele sunt strâmbe în vis și mă feresc de trădarea lor rece, deși doresc să mă-nconjoare cu volume de sunete în aer. Ce sfântă e liniștea adâncă, ce frumos e canalul cu nevăzutul? Înțeleg de ce comunicarea e iluzie, după ce văd prin ochii tuturor.
Înghit încet salivă amară. Nu vreau să rămân putred, mi-e teamă de întâlnirea cu mine însumi. Nu vibrez și învăț prin somn să mă dăruiesc celor din față, fără să gândesc să pun piedici celor din spate. Călătoresc simultan, înlăuntrul și înafara mea. În afara mea nu văd, însă înăuntrul e complex. Jocul mă implică total și merg mai departe neîncetat. În afara mea am dat de orbire, simbolul despărțirii de Dumnezeu . Să fie acesta semnul, semnul despărțirii? Și brațele încep să doară și parcă mai repede îmbătrânesc. Acum pot profita dușmanii să învingă mai ușor! De fapt, prin orbire nu va mai fi nimic. Numai partea superioară a privirii omului se îneacă în lumină. Iată cum am ajuns odată singur și apoi, deodată, doar cu lucrurile din jur. S-antâmplat așa pentru că în calea mea rar adie veșnicia…
Habar nu am să ascult. Sunt după cum ascult. Atât am fost, nimic mai mult. Mai în față își face loc uimirea. M-aș spăla cu înțelepciune, dar nu știu să mă spăl! De aceea mor în fiecare zi. Ah, știu…mor și din lipsă de libertate, o suferință prin care nu mă risipesc în pustiul interior. Așa mă adâncesc în intangibil și mi-e bine întrucât am siguranța că renasc în fiecare dimineață de apoi. Mă descopăr închis în comparația vieții cu moartea. Nemișcarea nu mi se pare un atu, e doar iluzia mișcării. E adevărat că nu sunt ce am fost programat să fiu și stau în lumină de candelă, gândurile umezindu-mi picioarele, prezentul și viitorul. În goana albastră de cer simt starea grea a aerului de peste mine. Dacă îmi pierd visul, sunt eu pierdutul. Atât mai am, un vis și nu vreau să îl pierd.
Uneori aș strânge în brațe scheletul aproapelui, mai ales când mi-e teamă de o întâlnire cu mine însumi. Mă detașez de semeni doar când doresc să cunosc mai multe. Și când mă satur de cunoaștere, revin de la un capăt la altul al fiecăruia și mă ascund în ochii lor străini. Repetiția de la începuturi, asta mă obosește! “Înaintele” și “înapoiul” sunt probleme, iar actualul nu poate fi decât o dizolvare. În miniatura momentelor de viitor, începutul și sfârșitul vor fi cu greu găsite sau nu vor fi găsite deloc. Mă întorc de la lume să o înțeleg de la distanță, dar nu oarecum, ci sub forma căutării înaripate de acolo, din ultimul regat.
Ați obosit vreodată visând? M-aș opri, dar cum înapoi nici un drum nu poate duce, trupul meu e rană. Cred că destulă vreme mi-am dat pâine și n-am înțeles prea multe. Vreau de mine să mă rup, să plec fără mine, un pribeag însoțit de vântul solar. Undeva mă va duce ea, iubirea. Probabil într-un final de simfonie cosmică. Voi intra pe poarta ireversibilului și, dacă vrea să mă prindă, să vină viitorul după mine. A venit timpul să mă caut în apusuri nepermise. Pe urmă ne putem vedea, în afara visului, desigur. Cum se va descurca atunci eroul cărnii mele? După ce fusese clădit din trecuturi, a fost luat de farmecul jocului. L-a luat somnul în momentul în care a trebuit să aleagă. În întunericul ales se va trezi. Și cum cerul e iarăși drept, azurul va refuza să mă gonească. Și asta după ce m-am mâzgălit cu viață.
Ce se va întâmpla cu a mea cale și cu stăpânul ei, cu legăturile între lumi? Căldura prezenței de dincolo o va da cineva și îmi rămâne să caut urme deschise, vii. Ce greu e să înveți să le descifrezi, să retrăiești fiecare stație a căii! Mă las de toate și urc, neglijându-mi înclinarea. Aha, viața e durerea ce ne leagă. Dar când trecem unul pe lângă celălalt, la ce să ne așteptăm? Degeaba ne-am folosit picioarele, că numai prin îngenunchiere sau plecăciune ne putem salva. Și iar mă blochez în mers, nu înaintez dincolo de pământenire. La capătul fiecărui drum parcurs văd un fel de-a fi, iar umbrele vor cădea în adâncime când nu găsim impulsul inițial.
Zâmbesc la curgerea eternă după ce văd cum stăm toți înșirați pe aceeași rază. Indiferent al câtelea voi fi, fără păstrarea legăturii cu divinul sunt nimic. La cât ne agităm și gâfâim, numai dragostea va crește calitatea mărgeanului. Și voi sunt tot eu în mijlocul nisipurilor mișcătoare. Și când ajung în acest pericol mă adâncesc în contradicții interioare: mă bucur plutind pe ape și plâng pe uscat. Ce bine-ar fi ca prin evaporarea lacrimilor să ne înălțăm. Atenție, plânsul să nu ți fie autoprovocat! În acest caz, doar obosiții martori, inimile noastre, vor avea de suferit. În fiecare stă la rădăcina inimii scânteia. Contează și cum știi să o aprinzi.
Între a nu fi deloc și exist s-a instalat prăpastia. Nu știu cum și pentru ce s-a născut abisul. Cu siguranță să iau foc de îngeri și să m-arunc în gol, știind că mă voi întoarce curând, după o altă răstignire. Trecând prin ce-a fost rău, aștept să-mi cadă binele pe cap și veți vedea că până și izvoarele vor fi geloase. Cum orizontul mă presează, am nevoie de acel unghi de fugă, să scap, să mă înalț pe dinăuntru. Ce muncă grea se duce pe tărâmul iubirii!
De nu ar fi vid în jurul meu, aș sta pictat în palme sfinte pentru cei ce sunt ca mine. O iubire neanimalică. Povestea mea e și povestea ta, un vis cu stropi de vin, nu și cei din urmă. Problema e că vinul e închis între pereți de carne. Suntem în același timp, am pornit deodată. Unii avem startul mai întârziat, dar depindem de modu-n care cerul se deschide pentru fiecare. Omul fără credință nu te lasă să te îneci în zdrențe de albastru. El are nevoie de compromis, de unele trădări. Pentru rănile lor singurul leac e crezul, deși se poate revărsa în ei lașitatea, teoriile tranșante. Din nefericire, unii stau nevindecabili. Acest segment social ar trebui să știe că atunci când își îndeplinesc destinul vor fi liberi să moară. Nu moartea e somnul plin de vise, ci însăși viața.
Viața mea e somnul nesfârșit. Și ce am de dormit!... Lăsați-mă doar să iscălesc cu degetul pe vis!