Ceva îmi scapă din algoritmul ăsta …

Așadar, Dumnezeu a creat lumea. Tot el a dat și viața pe Pământ. In concluzie, eu exist datorită lui. Până aici, totul pare clar. Problemele abia din acest punct încep.

Intrebare: de ce mi-a dat mie Dumnezeu viața? Ca să o trăiesc, ar fi răspunsul cel mai simplu și mai la îndemână. Si pentru ce să o trăiesc? Aici ar avea filosofii și preoții o mulțime de răspunsuri, probabil, dar mie tot neclar mi-ar rămâne. Să o luăm de la început.

Mă nasc. Câțiva ani trăiesc în pace și relativă seninătate. De la o vârstă, încep să devin conștient de ce e în jur. Odată cu trecerea timpului, aflu tot mai des și tot mai acut ce sunt problemele, neajunsurile, nefericirea și așa mai departe. Incep să caut în jur soluții, pentru că instinctul de conservare îmi spune că nu e bine de trăit cu toate astea.
In plus, am aflat și că există fericire, bucurie și „bun”, în general, dar nimeni nu pare suficient de avizat să dea lecții despre asta.
Soluția cea mai des oferită afli că e Dumnezeu. Ti se tot spune că Dumnezeu e bun și te iubește, el te ocrotește și-ți veghează destinul, dar în același timp descoperi că toate astea au și ele prețul lor, iubirea lui nu e necondiționată: trebuie să te căiești pentru păcatele tale.

Care păcate? te întrebi.
Ei, sunt multe păcate pe lume, câteva sigur ai săvârșit și tu, de asta ți se întâmplă toate nenorocirile. (Paranteză: unul din rușii paranormali – Lazarev, parcă - susțin că e un păcat de moarte să iubești un om înaintea lui Dumnezeu).

Incepi să cercetezi ce e acela un păcat și afli, la o vârstă la care nu ți-e clar nici măcar ce e viața, că dacă faci cam tot ceea ce vezi în jurul tău, la cei care-ți sunt prin preajmă și de la care s-ar presupune că ar trebui să înveți, ești sortit Iadului cel veșnic. Nu vrei asta, evident, dar dacă cercetezi mai departe, descoperi că asta nu poți evita decât alegând pustnicia. Nu vrei nici asta, așa încât cauți căi de mijloc. La final, e posibil să afli că acestea nici nu există, dar până una-alta, nu s-a întors nici un mesager de dincolo, să ne certifice.

In fine, cele 10 păcate capitale e posibil să nu le săvârșești în viață și totuși să ai senzația că ai trăit. Numai că nu sunt doar astea, mai sunt o sumedenie de alte păcate mai mici. Până la urmă, ajungi să te întrebi ce vrea Dumnezeu de la noi:
Ne-a dat viața, ca toți nebunii filosofi să-și ducă zilele încercând să afle „Ce este viața”.
Dacă facem numai bine, constatăm că o ducem prost. Dacă facem numai rău, s-ar putea să o ducem bine în viața asta, dar să ne ardă focul veșnic în cealaltă. Bine, reîncarnări nu se acceptă în Biblie, așa că rămâi și te întrebi ce se va arde în focul ăla veșnic, dacă trupul îți rămâne sub pământ. Sufletul...
Dacă nu faci nici bine, nici rău, iarăși nu e corect, pentru că se spune că trăiești degeaba. Mai există varianta în care nu faci nici bine, nici rău, dar te rogi încontinuu la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, în scopul de a ajunge în Rai. Care păcate? Care Rai? Si pentru ce? A, uitasem de viața aceea plină de sacrificii, în care faci numai bine, accepți toate suferințele, cu credința că Dumnezeu te iubește pentru asta...!

Am deviat de la subiect, însă. Intrebarea esențială este pentru ce ne-a creat Dumnezeu? Ca să-l iubim pentru că ne-a dat ceva ce nu știm la ce folosește? Sau care ar trebui să folosească numai pentru a-i merita iubirea? O viață fără de păcat, ca la sfârșitul ei să ajungi într-un prea-mult-promis Rai și să faci ce? Să continui să-l iubești pe Dumnezeu pentru că te-a primit acolo, fiindcă ți-ai făcut frumos temele?

Ce să mai vorbim de suferințele pe care, fără voia sau puțința ta de a le controla, ți-e dat să le trăiești „pentru că așa a vrut Dumnezeu”...

Nu știu, mie îmi scapă justețea algoritmului aici. Poate știți voi mai multe....