Nu pot să plec până nu îi mai ofer speranței câte un strop din termenii de comparație, un ecou al copilăriei mele. Universul a transpirat mult până a născut un alt aluat rebel. M-am născut liber și apoi am evoluat. Nepricepând la timp ce e copilăria, nu mi-a rămas șansa decât să înțeleg prea târziu ce-a fost cu ea, să percep faptul că odiseea copilăriei mele n-a fost scrisă pe nisip, ci în eternitate.
Copilăria îți oferă nuanțe. Prin acea naivitate crezi în propriul tău ideal. E vârsta când nu știam că zăpada poate fi o stare sufletească, dar parcă eram conștient că stau la mijlocul drumului dintre maimuță și înger.
Din copilul de altădată, aș salva măcar semnele de întrebare, cu toate că, prin intențiile de atunci, puteam deja mișca și stelele și luna. Și așa, polemizând cu astrele, mi-am compus câteva ode. Și ce mare era înălțimea de la care mi se deschidea atunci parașuta! Decoloram zdrențe din noapte și zările mi se brodau în roz. Ca o punte fragedă peste abisul ce te cuprinde dincolo de 10 ani, faci legătura între aur și noroi. E vârsta când încerci să înțelegi pentru ceea ce lupți. Nu știam ce este sărăcia, căci eram un magazin cosmic ce vede altfel orice curcubeu. În mine creștea un soare cu ploaie peste o grădină, și nu cunoșteam nici ce este jungla sau deșertul.
Privind din depărtări copilăria, observi cum zarurile destinului nu pot fi citite, fiind în mers precum nisipul ce își dorește să redevină stâncă. În schimb, greutatea nisipului clepsidrei nici nu o simțeam. De acolo pornește poate însăși veșnicia, chiar dacă timpul te încadrează în divinitatea sa efemeră. Și stai cuminte ca o carte pusă in biblioteca ordonată a universului.
Uneori, copil fiind, ascultam privighetoarea și priveam jocul lebedei și al trandafirului, simțindu-mă stelar, tresăltând când conștientizam contemporanitatea mea cu aceste trei minuni. În interiorul meu s-a dezvoltat o dragoste ce vroia să zburde pe ape sau câmpii, fără să le atingă. Sau poate s-a dorit să fiu sirenă, deși sirenele dispăruseră deja de teama dinozaurilor umani.
Ce poate fi copilăria decât un week-end săpat în eternitate, o călimară revărsată pe pământ sau o operă eternă pentru o lume efemeră! Credeam că trec prin clipe de nedumerire, dar în intimitatea sferelor astrale eram izvorul enigmatic ce escaladează absolutul, un mic bloc de marmură, sensibil la intemperii. Când ești mic, cine greșește este drumul, tu nu ai nici o vină. Ești fericit că nu faci interviuri cu Dumnezeu și îl aștepți pe Pilat din Pont să se spele în apele tale de copil. Când mi s-a turnat în apa vie și a ieșit vin, simțeam precum un munte ce împădurește, eram natura în cămașa ei de noapte.
Aspirațiile au început să îmi crească, și brusc m-am dat jos din copacul în care mă jucam. Orice joc încolo poate trece drept curat, însă degeaba m-am temut că îmi tot crește mărul din gâtul lui Adam. Greu am recunoscut că a poposit un măr și în interiorul meu. De fapt, țineam lumina lumii și nu știam cum să îmi conserv spiritul de flacără. Acum, când vinul mi se transformă în apă, am rămas cu un mănunchi de nostalgii. Copiilor li se iartă totul, dar parcă prea târziu. Și iată cum azilul copilăriei sau a cărții noastre e anticariatul!
De mult țin sub limbă dulcele sâmbure al copilăriei, căci mâine e azi, și azi e ieri. Prin amintirea zmeilor copilăriei nu vreau să ating vreo formă de perfecțiune, că ar fi prea monoton, și doresc doar ca viitorul să fie îngăduitor cu zâmbetul meu de copil. Coronițele de spini să mai aștepte până când geniul copilăriei se va revărsa în cer, căci numai astfel îmi iau revanșa de la jocul din copilărie.