Ploaia se oprise si se vedea un colt de curcubeu cu mult roz. Pe leaganul din gradina, stii, acolo langa tufele de zmeura povesteam cu ursuletul meu de catifea.
Imi explica cum timpul, care pentru mine era un fel de vanticel albastru, cand zboara tiptil peste noi ia cu el toate amintirile triste si toate durerile oamenilor.
- nu e adevarat!, m-am revoltat. Ieri, mami m-a certat si supararea e tot acolo la locul ei.
- Insemna ca timpul nu a venit inca. O fi pe undeva pe la mare.
Ursuletul se incruntase, nu prea ii placea sa il contrazic, asa ca am renuntat sa ii spun ca bunicul a plecat la ingerasi de mult si mie inca imi era dor de el si cu siguranta timpul trecuse pe la noi de atunci. Poate uitase sau poate era o amintire prea grea ca sa o duca cu el.
- Stii, cand ploua sau ninge, cerul se coboara pe pamant ca sa fie mai aproape de firele de iarba.
-De ce numai de firele de iarba? dar copacii? dar noi?Cerul nu vrea sa fie aproape de noi? Si de dl. Puf? A, stiu! iarna trecuta, cand primul fulg a aterizat din greseala pe boticul d-lui Puf, s-au speriat amandoi. Noi ne-am trezit cu un catel sub pat si fulgul de emotie s-a topit.
- In fiecare seara, continua ursuletul, cand pe cer se stinge lumina si se aprind stelele, ingerasii coboara si vegheaza somnul copiilor.
- Si cand o sa cresc mare nu o sa mai am un ingeras?
- Oamenii mari, care stiu secretul ursuletilor de catifea, au un ingeras pentru totdeauna.
- Cred ca ingerasul meu are aripi albastru deschis. Spune-mi secretul tau! daca o sa vrea sa plece si nu o sa il mai gasesc?

Afara s-a inserat si ninge linistit. Cu lumina stinsa privesc prin geamul aburit cum dispare trotuarul sub o plapuma alba si pufoasa.
Lacrimile s-au luat la intrecere pe obrazul meu si-mi ninge inima. Si plang pentru ca m-am trezit inainte sa aflu secretul ursuletului de catifea, si plang pentru ca as fi vrut un leagan langa tufe de zmeura, si plang pentru ca nu am avut un ursulet de catifea.
Si plang pentru ca timpul a luat cu el amintirea bunicului meu si am uitat sa imi fie dor.