(cuib)


femeia își mângâia sânul stâng ca pe o pasăre caldă zvcnind și ar fi desprins-o de trup, ar fi lăsat-o să plece, alergând în urma ei ca și cum un zmeu fermecat de hârtie o trăgea dupa sine cu sfori invizibile, dar de netăgăduit; și ar fi ajuns poate la o margine de lume închipuită căci, așa cum se știe, lumea e rotundă și toate se întorc de unde au venit, și tot ce e nou a mai fost, și lucrurile vechi se fac iarăși ca la început, precum frumos înțelepțește împăratul; și la marginea aceea închipuită de lume s-ar fi desculțat de tălpi și lepădat de palme și s-ar fi lăsat să curgă pe apele lungi și albastre pline cu stele în care demult își născuse un înger și îl ascunse în ierburi înalte, aproape uitat...; îi era dor să-l regăsească , el crescuse de acum, avea ochi de văzut, gură de iubit și nici urmă de păcat din care să-l fi izbăvit...
așa îl visa ea; că până la urmă totul se făcuse vis și femeia se trezi la mijlocul nopții și își aminti că noaptea nu e decât o zi cu pleoape închise mângâindu-și sânul ca pe o pasăre caldă, luna



se făcu dimineață, singurătățile se furișară în pântece ca in scorburi, femeilor le țâșniră liniști prin tâmple; undeva, departe și demult, la o margine de timp, un zmeu fermecat de hartie adormise rănit și plângând