Trecutu-mi spune ca m-am luat in adancime cu toata lumea. A sosit vremea sa ma iau in profunzime si cu mine insumi. Cum sa ma cuceresc pe mine? Cum sa-mi cuceresc propria-mi casa de chirpici? Ascult muzica de camera si vreau sa asez in sunet toata durerea, inactualitatea mea. Pe melodiile lui Bach e bine, dureros de bine...
Nu pot renunta la marginimea mea, cu toate ca n-am forta de coeziune a pietrei. Ce sunt eu altceva decat un amestec de ziduri de chirpici ce separa mai multe incaperi? In spatele oricarei usi a casei mele sta un mister legat cu sapte peceti. La intrare am o poarta care mi-e credinta, iar forma prin care se intra e rugaciunea, pe care uneori o uit. Credinta e o hrana, si intelepciunea se vede in frantura de lumina ce patrunde prin geamurile prafuite ale ochilor. Faptele virtuoase se lasa asteptate in holurile unde limba se intalneste cu spiritul, si unde cele doua isi ofera reciproc din frumusete. Acolo imi masor cerul cu genunchii! Limba-i de matase, spiritu-i de fier, iar limbajul se intrupeaza ca o iesire ipotetica din carcasa simturilor. Cand stau in cusca simturilor am o gandire schioapa: parfumul Cuvantului nu ajunge la inima impotriva vantului, literele lui fiind sculptate-n stanca (de care-un biet chirpici n-a auzit). Incanta armonia versurilor, chiar daca sensul cuvintelor e dureros. In acest impreuna al pecetilor e bine sa existe spatii ca vanturile cerului sa poata dansa printre ele. Betia vantului e deosebita. Vantul mi-a oferit ce altora le-a dat alcoolul!…Si las ferestrele privirilor deschise, sa pot striga cat pot de tare:
-Vantule, cui apartine lumina si intunericul, ca sa i le pot inapoia? De ce atunci cand doresc sa fiu luminat de stele trebuie sa cobor in abisul suferintei?
Doliul acestei lumi interioare il port de la nastere. Noroc ca nu mi-am pierdut inima de copil, inima in care si gheata se-aprinde. Si ma topesc adeseori, devenind un izvor ce susurul si-l plange. Trebuie sa se inteleaga ca si eu dau sens clipei trecatoare, secunda ce ma traieste e nesfarsita… Casa mea a fost intotdeauna plina, fiind constient ca difererenta intre omul gol si omul neinsemnat e nesemnificativa. Si daca iau ceva cu imprumut nu uit sa dau inapoi, pentru ca ceea ce imi pare uitat asteapta “un maine”. Din nefericire, sunt clipe din existenta cand pierdem controlul asupra casei noastre care incepe sa fie guvernata de soarta, de cutremure, de foc sau inundatii (cu lacrimi). Durerea e un dat general, iar din lacrimile, cutremurele sau focurile omului cresc flori; de multe ori, ingerii ne admira florile si uita de lacrimi sau de flacari.
Casa (sau corpul nostru) isi cunoaste mostenirea, e harpa sufletului si de noi depinde cum obtinem o muzica dulce sau sunete fara noima. Am ramas la nivelul melodiei, si intr-un dialog cu sunetele caut caldura sufleteasca. La nivelul meu elementar, am reusit sa construiesc o casa in jurul parfumului muzical, pentru ca parfumul sufletului sa ramana in ea. Am eliberat apoi parfumul in cele patru zari.
Acum se numeste ca stau: ma trezesc zilnic si ma uit din cer, ca-ntr-o oglinda, sa-mi miros casa, din varf pana la radacini. Si ma intreb: care geometru intelege mirosul zidului de chirpici in importanta lui?
Si-n bolta se-arcuieste o umbra a raspunsului tarziu:
-Straine, indragostit de sunetul din inaltimi, pentru ce ratacesti printre varfurile unde doar vulturii-si fac cuiburile? La ce bun sa cauti ceea ce nu-i de gasit? Casa nu-i decat o terminologie existentiala!…