Tentația. Jucărie rătăcită în circul haotic al gîndului. Ai picat, pe rînd, primar, în mîinile tururor. Cu un zîmbet răstignit pe chipul tău – balaur cu o mie de fețe. Dar un singur sens.
Nu știu unde m-am oprit din mers, pe drumul înspinat, să-mi mîngîi rănile cu privirea. Obosită de-atîta liniște, de atîta sînge curs din inima secretului nostru. M-am oprit să te-ascult. M-am oprit pentru a reînvăța sensul ‘cuvîntului’.
Nu știu unde m-am pierdut de mine. Cînd golful din zare îmi anunța salvarea. Cînd am simțit, în sfîrșit, că-mi cresc aripi. A fost prea tîrziu. Și împotriva firii. Dureros...
Într-adevăr, mi-au crescut aripi. Dar mi-au crescut din ochi ! Ca și lacrimile. Doar pentru a-mi zbura durerea. Și am simțit cum din creștet mi-a crescut, odată cu ele, o nouă mască. Și am simțit cum mi se așează pe simțire. O cuprinde. Și o înghite.

Deodată nu am mai simțit nimic.

Oare am să mi te mai amintesc cînd îmi va cădea masca, veche și uscată, ca o coajă, de pe chipul fără ochi ?
Mă strivesc genele de aer. Aripile n-au mai învățat să-mi zboare și fericirea. Și-n oglindă reflecția nu-mi mai răspunde. A plecat, mînă în mînă cu privirea prizonieră. Cu lumina stinsă... cu timpul, cu tine și ei... și așteptarea mea s-a lungit, s-a lărgit, s-a întins, în expansiune totală, m-a cuprins pînă la infinit.