In numele Tatălui, al Fiului si al sfantului Duh...
In numele mamei, al fiicei si a sfintei Vieti.

Ai mei părinti s-au despărtit in prima mea zi de scoală, adepti ai: fiecare face ce vrea, ce poate, copilul (eu) creste, trăieste, o să invete că d'aia intră in clasa I -a.
Am crescut, am trăit, am invătat - mai mult - mi-am făcut si un rost, o familie - invătand iubirea din mers, crescandu-mi copii altfel decat am crescut eu.
Nici mama si nici tata n-au prea avut vreme de-o mangaiere, de un mers pana la scoală, scolile unde invătam... Ocupati cu viata lor, cu munca lor, cu statul lor in societate, cu fericirea lor. De mică, mi-am dat seama că nu sunt Dumnezeu, că n-are rost să-i judec sau să-i iert... Pe acestia mi i-a dat Dumnezeu, acestia imi erau si incă imi sunt părinti...
De o vesnicie, tata vobeste aiurea despre mama, ea este vinovata principală a vietii lui de fluture tomnatic... Femeia trebuie sa inteleagă că este femeie, să-si respecte sotul - chiar dacă sotul isi face de cap - fiindcă are functie, fiindcă are nevoi... Bărbatul e bărbat - trebuie spălat, călcat (in picioare), ingrijit, legănat - chiar dacă vine acasă cu urme de ruj pe chiloti...
Nici măcar milă nu-mi poate fi de omul tată care tocmai a plecat inapoi in viata lui... A venit ieri să mă vadă, să facă cateva poze nepotilor lui... Copii mei stiu că au un bunic, bunic cu care ne intalneam rar, in vreo cameră de hotel, atunci cand venea la mare si avea chef sa ne acorde o audienta...
Iubirea fata de copii si nepoti e ceva care există sau nu...
Regret că nu pot mima un sentiment pe care nu-l am, nici copii mei nu stiu să mintă... Una e rspectul fata de un om in varstă, si alta e iubirea...
A venit tata la mine acasă, pensionar fiind, nu se mai duce să vadă marea de la fereastra unui hotel, eu am caine si o pisică, am un sot si doi copii... Casa mea e gălăgioasă, e vie, si străinul instrăinat a plecat inapoi la viata lui pe care si-a construit-o, singur asa cum i-a plăcut să trăiască...
Eu nu sunt Dumnezeu, nu-l pot judeca si nu-l pot ierta...mi-ar fi plăcut să-l pot iubi, să simt ceva, chiar si ura ar fi fost un sentiment... Indiferenta insă - invătată - insusită in copilărie e singura mea cicatrice pe care i-as arăta-o zadarnic...
Si nu cred că bărbatul doar fiindcă e bărbat, are dreptul să calce in picioare viata celor de la care asteaptă iubire... Numai Iubirea are dreptul să pretindă Iubire!!!


Acesta e si motivul pentru care, eu nu pot scrie despre activitatea de ziarist a tatălui meu, cu toate că, fiind copil - articolele lui - imi erau pasi de lumină, numai ca, in acele publicatii erau mai multe semnături, oameni pe care ii pretuiam pentru ceea ce scriau...desi imi erau străini... ciudat, Viorel imi era tată, dar imi era, si străin...in timp, din ce in ce mai străin...
Si tocmai acesta a fost si motivul pentru care nu m-am dus la aniversarea ziarului Cuget Liber, desi pe doamna Aurelia Lapusan - o iubesc si o pretuiesc... o iubesc fiindcă o iubesc, fiindcă este intr-adevăr o fiinta care radiază iubire, si asa cum am scris mai sus - Doar Iubirea are dreptul de a pretinde Iubire....
Indifernta, nepăsarea, suficienta - zadarnic asteaptă ceea ce nu cunosc!