Motto:

‘Degeaba-i universul infinit, când lumea mea e mică!’



Da, așa de mult îmi place acest proverb egiptean, regăsindu-mă de fiecare dată în intimitatea lui.
Așa începe totul, cu sfârșitul! Am murit îndată ce m-am născut, am ucis îndată ce am iubit, am fugit îndată ce m-am oprit, am renunțat îndată ce am câștigat... Și de fiecare dată am fost singur!
‘Moartea și impozitele sunt singurele lucruri sigure din viața unui om.’ – acum nici de acest lucru nu mai sunt sigur. Moartea e o șansă, așa cum bine a spus cândva un poet, dar pentru mine acum e prea târziu ca să mă mai poată salva. Acum sunt condamnat la viață!
De ce scriu acum aceste rânduri? De ce ți le scriu ție? Nici eu nu știu și nu cred că se va schimba vreodată ceva. De fapt nici nu vreau să fie altfel!
Dan a murit! Dan, așa cum îl știi, a încetat de mult timp să mai existe! Dan a murit înecat în acea noapte la Ciorbești, în acel lac fără fund; Dan a murit în accident de mașină în fiecare noapte când a plecat beat de la tine cu gând nebun; Dan a murit de fiecare dată când te-a așteptat în zadar la o cafea într-un bar obscur, după fiecare examen și tu nu ai venit niciodată; Dan mai moare încă o dată acum când își scrie aceste rânduri fără noimă. Dan va continua să moară zilnic fără ca tu măcar să observi vreodată acest lucru! Dan nu e muritor, e zilnic – muritor!
De fiecare dată când Dan a venit la tine, el nu a avut nevoie de sfaturile tale pertinente. Niciodată nu ai înțeles sau nu ai vrut să înțelegi acest lucru. De fiecare dată când Dan a venit la tine el avea nevoie disperată de tine! Niciodată nu ai fost astfel alături de el, niciodată nu ai auzit țipătul disperat al sufletului său, chemarea mută! Evident că în acele clipe tu aveai nevoie de altcineva, vezi bine, altcineva care nu era Dan.
Probabil că nesincronizarea sufletelor noastre a fost de vină de fiecare dată! Probabil... așa trebuie să fi fost!
‘În viață mai bine să fii invidiat decât să fii compătimit’, era vorba unui amic bun din anul I de facultate(Costel). Și eu am fost mereu de invidiat după aparențe, și de compătimit după esențe. Sufletul meu ros de contradicții e dovada concretă a acestor afirmații.
Dan nu mai are nici vise măcar! Nu mai are nimic care să-l fericească. Nici măcar lumea lui interioară nu-i mai aparține acum! Nu mai are nici un punct de sprijin, nimic.
Și acum mă întreb ca și atunci dacă să-ți spun totul sau să nu-ți spun nimic. E dureros oricum aș face!
Nu te voi mai căuta! Îmi voi impune acea imagine de amic pe care tu o îndrăgești iar eu o urăsc cu toată ființa mea! Voi fi cineva care iarăși eu nu vreau să fiu, dar nu am ce-i face! Ne vom revedea accidental, ocazional, întâmplător... va fi la fel ca și mai înainte. Mult prea mult... Știm dureros amândoi că nici unul nu ne dorim acest lucru. Voi fi un alt Dan, încă unul! Pot să spun doar atât: e inuman și sfâșietor ceea ce mi se întâmplă!
Acum ai alte perspective, alte priorități, alte iubiri. Ai dreptate, trebuie să luptăm fiecare pentru persoana cu care ne dorim să fim. Acum tind să cred că am mai puține șanse decât chiar Don Quijote cu ale sale mori de vânt. Dar aspectul ăsta nu face nici măcar cât o ceapă degerată. ‘Noi să fim sănătoși, și la bine, și la rău.’ Și nu mă doare prezentul cât mă arde viitorul, atunci când fi-va prea târziu pentru amândoi să renunțăm la legămintele și promisiunile făcute. Cândva fi-va prea târziu pentru amândoi! Ãsta e gândul care mă ucide în fiecare secundă! Am avut însă și noi clipele noastre de glorie, de fericire... Nu prea multe, și nici destule... Nici nu știu unde te-am pierdut sau dacă te-am avut vreodată! Nu mai știu nimic!
Dan acum este doar o epavă, o stafie ce bântuie aiurea și fără rost.
Nu vreau să schimb nimic cu aceste rânduri, vreau doar să asculți ceea ce am de spus. Nici eu și nici tu nu avem idee ce se va întâmpla cu acest nou Dan. Eu unul nu am ce să-i mai doresc! Mi-e frică să spun lucruri mari. În schimb ție îți doresc tot binele din lume! Apropo, Dan a rămas și fără opțiuni!
Niciodată nu vedem pădurea din cauza copacilor. Tot timpul căutam prea departe ceea ce e lângă noi! De fiecare dată! Nu doare rana cât doare durerea! Și regretul!
Cum să pot spune cuiva ce e în sufletul meu când nici eu unul nu știu absolut nimic? Cum să transmit inefabilul din mine?
Nu mai pot scrie nimic... îmi vine să plâng... De ce nu? Tot plâng de ceva vreme… Și nici măcar nu știu de ce te necăjesc cu aceste rânduri, acum când am nevoie de tine mai mult ca niciodată! Dar unde ești tu acum? Unde ești?
Și dacă te superi, ce? Te superi doar pe vechiul Dan, care a scris aceste nebunii, și nu pe Dan cel de acum, pe noul Dan, care ți le dă să le citești. El nu are nici o vină, ci respectă ultima dorință a acelui vechi și muribund Dan. Noul Dan e doar amicul tău cel mai bun și nu ai motive reale de mâhnire.
Și acum acel vechi Dan își trage ultima suflare... Ce-ți pasă ție? Sau dacă îți pasă, ce ai făcut să-l salvezi pe acel Dan? Probabil că ai deja multe reproșuri și comentarii de adus, dar scutește-l pe noul Dan de toate aceste lucruri. Uită-te acum în ochii lui și vei vedea că ceva a murit pentru totdeauna! Te rog să te mai uiți măcar o dată în ochii lui! Măcar o dată!
Să ai mereu grijă de ceea ce-ți dorești, pentru că s-ar putea să se îndeplinească! Acum te-ai ales cu un amic extraordinar! Felicitările mele! FRUMOASÃ CREAÞIE!
Adio îți spune cu glas de moarte acel vechi Dan! Adio fericire! Lumea mea cea mică a pustiit acum!