Când aveam eu să mă nasc încă se mai credea în schimbare, încă mai exista speranță, valul creștea, țărmul care va înghite valul nu exista încă. Am venit pe lume pentru că Neil Amstrong a întârziat cu aselenizarea, pentru că - mult mai tânăr și mai sprințar, pe atunci - Cristian Þopescu a găsit, el, o formulă pentru a umple spațiul lăsat gol de decalajul de fus orar dintre pâmânt și luna (un spațiu pe care Tudor Vornicu intenționa să-l umple cu o pauză de emisie).

M-ar ferici, poate, să cred ca am venit pe lume din cauza constrângerilor sexuale călcate în picioare. Poate că nu a fost așa; pentru că nu sunt creația unor revoluționari. Creatorii mei au avut o anumită doză de respect față de conservatorism. Pe atunci, însă, totul părea posibil. Pe atunci, dincolo de Cortina de Fier, crăpată cat sa te tragă curentul, să te inflameze, fructul oprit circula din mână în mână și era un loc comun al tuturor celor ce vedeau viitorul visând cu ochii deschiși.

Am venit pe lume, însă, ca o eroare; nu la mine s-au gândit când s-au grabit în dormitor. Dar nu mă pot plânge că aș fi resimțit vreodată o urmă de revanșism în raporturile dintre cei ce pe atunci erau tineri (și greu mi-e să-i accept îmbătrânind) și soarta care și-a jucat (nu-i putea ocoli, biensur) rația de ironie...