Lasând, în urmă, magia relativă a regulilor unei poezii,
Scuturându-mă de greutatea argintului viu al cuvintelor lucrate până la epuizare,
De cele mai multe ori transformate în forme fără fond,
Am deschis această clipă în onoarea spontaneității și-a sincerității.
Sunt om, și expusă greșelii, asemeni tuturor,
Si-n ciuda faptului că, de cele mai mult ori, aleg să-mi acoper sau chiar să-mi reneg propriile imperfecțiuni, neputându-le suferii (și asta nu doar în poezie...),
Am făcut totuși loc, în oceanul negru de clipe ale vieții mele,
Unei picături de timp alb, transparent ca lacrima, cursă, vinovat, pe obrazul dezbrăcat de fondul de ten al cuvintelor alese din minciuna, în favoarea nevoii, de glorie și recunoaștere .
Nevoie de care am fost și voi continua a mă face, și eu, vinovată,
Asemeni multor altora...
Să nu ne pierdem, deci, în valurile vanității, ce lovesc în stanca rațiunii noastre, cu propriul har. Sau dacă tot nu putem evita a o face... atunci măcar să ne mai oferim (nouă și tuturor celorlalți) cîteva momente de reală prospețime.

Cele mai frumoase cuvinte sunt întotdeauna cele pornite din imboldul seren al sincerității.

Acum simt ca i-a sfârșit. Dar am sa învăț sa iubesc asemenea clipe... de sinceritate maximă (oricât de lipsite, sau nu, de profesionalism, ar putea părea).