Te privesc când plouă și parcă nu ai fi tu atunci, parcă ar fi alt om cu ochii întunecați și aproape plânși, care nu mă înțelege, care nu mă știe și nici nu are cum sa mă știe vreodată…
Dar dacă nu ar ploua?, mă întrebi. Dacă nu ar ploua tot nu te-as recunoaște, parcă nu ai mai fi tu de mult timp, cred că încă de atunci de când am început să văd…
Când plouă te văd altfel, de parcă între ploi ar sta de strajă îngeri cu aripi de sticlă colorată și prin această sticlă te văd și eu, dar te văd târziu, după ce îngerii au murit înecați și în urma lor n-au mai rămas decât aripile…
Te văd ca pe un alt om atunci când plouă, de parcă nu ai mai fi tu sau, poate că nu mai sunt eu … și-mi curge ploaia pe frunte și apoi pe pleoape, care-mi devin tot mai grele…unde-mi pleci atunci când plouă? Adorm apoi, tristă, pe o bancă pustie, sub potopul de ploaie care îi îneacă pe toți. Un râu se naște în sânul pământului, din lacrimile dulci și străvezii ale cerului, iar banca pe care adorm e luată de valuri și purtată departe, alături de aripile sparte ale îngerilor. În curând râul se varsă în ocean și mă trezesc plutind pe o bancă, în mijlocul oceanului, așteptând să se oprească ploaia, pentru a te regăsi ca pe o imagine într-o veche oglindă. Dar nu mai ploua de mult, nu era decât spuma valurilor.
Când plouă …parcă se mai topesc din culorile pământului și nu mai rămân decât celelalte, cele adevărate, pe care nici tu, nici eu nu le cunoaștem – nici cum luminează, nici cum se numesc. E ca atunci când vezi o lună nouă, care e totuși cea veche, dar toată lumea îți spune ca e nouă. Ce are ea atât de minunat încât, după un timp, renaște astfel pe cerul tău și în apele mele?

***

Tu … pe tine,
Mi-am dorit sa te revăd. Era Miezul Nopții și eu îmi rătăcisem sufletul în nopțile adânci ale deșertului. Visam că plouă printre frunzele răsturnate ale arborilor timpului și că stropii se prelingeau în arabescuri argintii, pe geamuri ridicate între dune de nisipul topit de soarele deșertului.
Visam că prin cerul de noapte trec păsări mari, cu aripi presărate de întuneric, ce duc în zborul lor sufletele mai vechi ale lumii, spre acel ținut în care un Dumnezeu necunoscut face să renască sufletele vechi în trupuri noi…
Nu, nu cred în reîncarnare. Ar însemna ca sufletul meu sa-mi aparțină mie. Sau cred, dar numai în reîncarnarea oamenilor. Eu n-aș putea să renasc niciodată. Eu pot doar să mor de sute de mii de ori, ca apoi să pot învia de fiecare dată la fel, mereu altfel.
Azi, când mi-am dorit sa te revăd, mi-am propus să zbor pana la tine, dar aripile mele nu m-au ajutat: erau duse, alături de sufletul meu, în noaptea deșertului. Visau însă și ele, asemenea mie, că plouă. Așa că, prea grele fiind de la apa atâtor ploi, aripile mele nu m-au mai purtat către tine.
Cât de ciudat…am primit acum o scrisoare din care aflu că a venit primăvara… Dacă vreodată vei vrea să te oprești pentru a mă aștepta – nu o face. Se pare că sunt cu un pas înaintea ta – moartea m-a făcut mai ușoară: pasul îmi este mai rapid, mișcările îmi sunt mai agile. Se pare ca în timp ce în iarna ta lumea încă mai vorbește de moartea unui demon, eu am ajuns aici, în primăvară. Și soarele îmi arde plămânii. Așa că mă grăbesc spre alte anotimpuri.
Mai bine că nu te-am revăzut aseară. Mai bine că nu am putut zbura până la tine, înapoi în timp…Știi cât de rare sunt ploile în deșert? Iar eu, în timp ce mă gândeam cum să ajung la tine, am visat una.
Poate altă dată … te sărut acum.



***

Dragă Tu,
Cum trece peste noi timpul. Și cât de ușor. Abia dacă-i simțim palpitațiile aripilor și răsuflarea ușoară ca nisipul fin de clepsidră, abia dacă-i vedem umbra prelungindu-i-se în lumina soarelui, de la un capăt la celălalt al lumii – o arcadă evanescentă de culori și lumină, cu balauri de fum desenați în colțurile umbrite de copacii vieții. Aproape că nici nu mai e primăvară. Aproape că nici nu mai e nimic. Au trecut toate atât de brusc și încă nu m-am lămurit dacă Timpul a fost cel care le-a dus cu sine sau, pur și simplu, eu am uitat să deschid ochii și să întind mâinile pentru a lua aceste clipe cu mine…
Nici nu-mi mai amintesc clar o zi anume – toate se topesc sub razele soarelui și se amestecă, edulcorate, într-o singură apă – un ocean strălucitor, cu valuri nesărate, în care își spală cerul fața și visele și din care se adapă în diminețile furtunoase de august curcubeul.
… Ti-au șoptit îngerii „noapte bună”? Atunci culcă-te – poate că visele din șoapta lor sunt mai luminoase decât sticlirea în întuneric a ochilor unei iele. Nu-ți pierde sufletul rătăcind pe câmpiile demonilor: când i se va face sete nu va avea de unde să bea apa – în astfel de câmpii nu curg decât râuri de otravă.
Sunt bolnavă: mi-e sete de suflete și mi-e foame de cer – e semn că în curând o să plouă.

***

Îți amintești când eram și noi doi bătrâni? Îți amintești de vremurile acelea când, alături de noi, se odihnea pe băncile din parc Viața?
Cu greu îmi aduc aminte… Parcă îmi mai amintesc totuși culoarea pe care o aveau copacii și mai cunosc banca pe care ne așezam pentru a muri împreună cu soarele. Apoi, într-o zi, m-ai învățat despre lună și stele, despre cerul de noapte și despre demonii ascunși în umbrele cerului și în umbrele oamenilor. Și atunci când soarele a murit eu, furată de gândurile despre aceste lucruri atât de noi, am uitat să mai mor odată cu el. M-am îmbolnăvit de magia apusului și, când am văzut luna, am rugat-o să mă ajute. Iar ea…ea m-a învățat cum sa mor fără a mai renaște. Cred că din cauza asta tu ai rămas bătrân de viață și de soare, iar eu am murit de lună, întinerind căci mi-am uitat toate gândurile cele vechi în inima ta.
Am învățat acum, din această poveste, și atunci, de la tine, că nu trebuie să-i amintești niciodată unui demon despre noapte, dacă vrei să-l salvezi.
La Miezul Nopții îmi amintesc că ai vrut cândva să mă salvezi. Sau nu erai tu acela?
De parcă ar conta. Căci eu nu am nimic ce poate fi salvat.
Doream să-ți spun că îmi miroase a ploaie. De când tot stau aici și îi privesc pe oameni, ca să învăț și eu de la ei cum e să trăiești, mi-au putrezit oasele – oamenii ar spune că am murit. … Unde ești tu acum? În ce capăt de lume și de ce?
Dar hai să nu mai pierdem timpul… O să plouă, nu?



Sunt din ce în ce mai obosită în ultima vreme … ce crezi că poate să însemne asta? Curând, foarte curând Mai va sosi pe străzile Bucureștiului. Ceva îmi spune că acesta va fi ultimul Mai, așa cum ceva mi-a spus cu ani în urmă o profeție despre ultimul August… nu am crezut. Și am avut dreptate să nu cred – nu a fost ultimul meu August, eu am fost ultima lui poveste, în forma pe care o aveam pe atunci.
Ce mult a trecut de atunci… Mai ții minte, Străine?
Mi-e teamă că voi uita totul, că totul se va nărui, așa cum se topesc castelele de nisip de dorul mării, atunci când ea își trimite valurile după ele.


Tare veche mai este viața…


Străine,
Cred că am început să îți duc iar dorul, deși în ultima vreme speranța m-a luat cu ea într-o nefirească lume în care totul era verde și era mult soare. Imaginează-ți, Străine că până și atunci când ploua era tot soare…
Și m-am speriat, căci privind în urma mea să-mi văd umbra, nu am mai găsit-o, și atunci Speranța a încercat să mă liniștească: ‚În această lume, mi-a zis ea, nimeni nu are umbră’. Iar eu am ascultat-o, eu am crezut-o până când, din cauza căldurii, m-am dus să mă feresc de soare la umbra unui copac.
Tu ce crezi? Într-o lume fără umbre, copacii au dreptul la o umbră a lor?