Si era tacerea....Tot ce inconjura chipurile noastre dezbracate de prejudecati si obosite de fumul de tigara ce apasa mai mult decat un gand care ma bantuia... Daca nu ar fi fost el? Cine i-ar fi luat locul? Ca de un cantec de leagan ma lasam cuprinsa si taceam cu ochii inchisi incercand sa ii miros lui suvitele castanii si ochii verzi si mainile care erau departe de trupul meu frant. Si sternutul era plin de necuvinte...

Erau cearsafurile reci... Si ma simteam si eu infrigurata, neiubita, gata sa izbucnesc in lacrimi. Nu ii vedeam nici umbra pe peretele alb, dar stiam ca sta rezemat de bratul stang. "Citeste!"imi ziceam in gand. Nu cred ca as fi vrut sa stiu ce. Poate citea randurile ploii de afara sau zgomotul facut de fereatsra deschisa. El citea orice... Si titlurile ziarului de pe noptiera mea. Genunchii mei erau si ei reci. Ii srangeam la pieptu-mi dezvelit de jumatate din cearsaf. Ma gandeam ca timpul nu mai exista. Poate stateam asa de minute prea putine ca sa am putere sa ma misc. Tot vroiam sa prelungesc momentul si mi se parea cel mai curios ca nu stiam de ce. Nu cred ca eram fericita...
Si el inca nu zicea nimic... Si mainile imi erau reci. Mi-am lasat obrazul pe bratul stang renuntand la cerceaf. O mana trecu prin spatele meu si lua de pe noptierea ziarul. Nu comenta nimic... De ce acum tacea? Irisul meu se duse pana in coada ochiului si il vazusem acolo cu ziarul pe genunchi. Mi-am adus aminte ca il citise si dimineata in bucatarie cand varsasem cafeaua pe covor. M-am ridicat brusc si m-am dus la fereastra.

Ma gandeam ca va comenta ceva de goliciunea mea. Cred ca mergeam asa prin casa ca sa ma razbun. Lasasem complexele trantite de pereti si simteam ca fierb pana in clipa in care ochii lui se indreptasera asupra mea... Dar l-am ignorat... Priveam afara de dupa perdea. El se uita la mine. Tacea. Am auzit fosnind iar ziarul si m-am intors revoltata catre trecutul meu. Mereu eram eu cea care vroia mai mult. O ambitie nemasurata, poate... Dar gandul mi-a fost alungat de o mana ce s-a asezat atat de rece pe mijlocul meu. M-am retras si am plecat acasa in miez de noapte incarcata de ploi tomnatice.

Nu o sa ma ploua pe aripi. Nici nu ma cheama Lorelai... De fapt, vroiam sa zbor. Sa ma poarte ploaia pe aripile ei, departe de obligatiile unei zile ce purta numele de "astazi". Eu am vrut sa iubesc, dar nu am avut pe cine, caci mereu eram eu de vina. Erau numai ideile mele decupate din carti citite printre randuri. Nici nu erau multe, dar eu visam in fiecare clipa. Eram bolnava...

Si telefonul lui probabil ca era deranjat. I-am format numarul de mai multe ori, dar inchisem fiindca suna mereu ocupat. Nu am vrut sa il sun pe mobil. Il vroiam departe de mine. Nici el nu ma sunase...
Iar gasisem implinirea in tigari. Il uram ca el ma invatase sa ma ucid singura... Si fiecare fum ii creiona chipul; si balta aceea din fata mea si norii grei si cenusii si mintea mea si amintirile toate napadeau brusc, desi nu fusesem niciodata cu el in parcul acela si incepeam sa ma simt vinovata de tot, de plecarea mea in miez de noapte, de dorinte si de neimpliniri.


-Imi promiti? intrebam cu ani in urma o alta amintire.
-iti jur!
Si au fost juraminte pastrate, dar ingropate in timpul trecut necrutator peste noi, peste cantecele noastre si sarutarile noastre.

Si a mai trecut o toamna...

Ma intrebam mereu care e cea mai buna formulare a unor scuze. As fi vrut sa vad flori si vise noi si raspunsuri la neintrebari. Dar amanam iar sa sting tigara. Stiam ca nu m-ar fi chemat daca nu s-ar fi intamplat ceva. Avea alte ganduri acum... Alte lacrimi nesterse. Mi-l inchipuiam trantit pe canapea in penumbra cu chitara alaturi si fara cuvinte. Tacerea lui ma durea. Era ca un pumnal ce imi strapungea incet trupul... Si as fi vrut sa am vreun cuvant pentru el, asa ca la inceputuri. Macar un vers sau, poate, o tigara... Eram sigura ca el le terminase pe toate... Deja ii vedeam mucurile de tigara de pe podea. Eu ma vedeam aprinzand singura lui lampa si cautand sa aranjez toate acele lucruri imprastiate pe acolo...

Inca ploua afara... Si toamna asta imi intrase in trup dupa ce o viata imi sfasie sufletul.

Mergeam incet inca cautandu-mi cuvintele pentru a-l linisti si a-l face sa nu isi ceara scuze.

Am ajuns la el tarziu. Acelasi miez de noapte care imi nastea fantome in ganduri ma ajunse din urma. In obscuritatea camerei ii cautam chitara, dar ii vedeam numai ochii verzi si tigara aprinsa. Vroiam sa las iar totul, promisiunile, juramintele, dar ele reveneau la suprafata cu fiecare clipa inghitita de timp. Eu as f vrut sa se ridice ceata si sa caut liniste pe strazi, dar pe fata mea se aseza o mana care era fierbinte.

-Mai stii ca ti-am jurat? auzeam grav.
-Nu, mi-ai promis...