Întâmpinare

Nu am căutat să scriu un jurnal, căci condițiile din închisorile comuniste erau îngrozitoare, teroarea barbară, urmărirea deținuților politici se făcea cu măsuri draconice care mergeau către desființarea morală și fizică a omului.
Mijloacele de scris erau complet interzise, un creion sau o fițuică constituind un delict grav, alarmant pentru administrație. El ar fi adus pedepse de neimaginat pentru făptuitor.
În închisoarea de la Aiud erau deținuți intelectuali de toate categoriile până la personalități de prim rang, academicieni, profesori universitari, savanți, scriitori, avocați, ziariști, preoți, unii dintre ei foști miniștrii, ori reprezentanți de frunte ai vieții culturale. Tot ce au scris ei sau ce s-a scris despre ei a fost ulterior detenției.
De altfel, personal, nu înclin a scrie jurnale, considerând aceasta un lucru prozaic.
Nu m-am hotărât a scrie nici memorii, însușindu-mi cele exprimate de Petre Pandrea în volumul său Atitudini și Controverse, pag. 472: „Oamenii cu succes în viață , existențele plenitudinare, nu pot scrie memorii. Nedreptățiții sau ratații vieții sociale au aptitudini strașnice în această direcție.„
Personal, deși nu m-am realizat cum aș fi dorit, nu mă consider un ratat. Așa că voi aduna doar, în cele ce urmează, unele amintiri, pentru a fi cunoscute. Este momentul să știm adevărul și să nu-l uităm.

Fuga

Se decretase naționalizarea în 1948. Uzinele Astra din Brașov ( ulterior devenite uzinele Steagul Roșu – n.m. ) erau în toiul inventarierii, iar eu eram numit într-o comisie la magazia centrală. Atmosfera în birouri și ateliere era de groază. Se făceau zilnic arestări. Un autobuz mare aștepta pe Calea București, iar o mașină mică cu securiști intra la sindicat, unde era chemat cel vizat, era ridicat și dus la autobuz, iar de acolo în beciurile de anchetă. Oră după oră dispăreau cunoscuți și prieteni.
A venit și rândul meu. Căutându-mă la birou și negăsindu-mă, au mers la magazia centrală. Controlam materialele pentru automotoare care se găseau la ultimul etaj. De jos mă zăresc și strigă să cobor. Am simțit atunci un gol în suflet ce prevestea șirul lung al anilor de suferință. Caut să scap și mă furișez printre raioane, escaladând balustrade și acoperișuri, ajungând în curte, unde se găseau stive mari de scânduri. Cu respirația aproape întretăiată, mă adăpostesc în golurile dintre scânduri. Stau nemișcat aproape o oră, cu spaima în suflet, gândindu-mă ce este de făcut. M-au căutat, au blocat toate porțile uzinei, întărind paza.
După un timp am ieșit și m-am îndreptat, cu mare prudență, spre zidurile exterioare ale uzinei pe care le-am sărit ajungând în pădure. Începea viața aspră de fugar.
Am anunțat familia despre situația mea, căutând să le dau speranțe că lucrurile sunt numai un provizorat. În sinea mea mă cutremuram că îi voi lipsi mult timp de ajutorul meu și cine știe dacă îi voi mai vedea. Domnul să fie cu noi ! La El este nădejdea.

Mihail Munteanu

Va urma