In camera goala si alba nu se aude nimic…numai ticaitul enervant al ceasului. La inceput il privesc absenta, dar miscarea circulara, mereu aceeasi, a secundarului imi capteaza atentia: o secunda, doua, trei, patru, cinci, saizeci, o suta douazeci, trei sute…si tot asa. Ticaitul ceasului duce cu sine secunde, minute, ore din viata mea.
Stiu ca viata nu e decat un drum spre moarte si fiecare miscare a secundarului ma ucide incet de tot, ca o otrava care isi face efectul fara sa simt, pana cand, intr-o zi, ma va intoxica complet. Secundarul e un cutit infipt in inima si rasucit la fiecare ticait. Dar nu simt durerea, ci doar o privesc de undeva din exterior. Mintea, sau poate inima mea a primit un anestezic prea puternic: nu simte, nu se misca, nu se zbate, priveste doar neputincioasa un corp cu ochii inchisi. Arma care ma ucide, si nu numai pe mine, se afla chiar pe biroul meu, insa nu pot face nimic. Stiu ca, odata cu fiecare zi incheiata, un segment al pielii mele face riduri minuscule, radacina unui fir de par incarunteste, muschii isi pierd treptat vigoara. Este prima oara cand aud ticaitul ceasului altfel: puterea lui ma doboara, desi il pot distruge printr-o simpla miscare. Si e prima oara cand simt timpul trecand pe langa mine, ca o usoara adiere de vant otravit.
Simt cum pe zi ce trece ma degradez psihic: azi moare ziua de ieri, maine moare ziua de azi. Rad tot timpul. O prietena imi spunea: “As vrea sa fiu atat de optimista ca tine!”. Iar eu ma intreb: “Sunt chiar optimista? Nu stiu. Nici macar nu ma cunosc. Cine sunt?”. Citesc uneori pe chipurile oamenilor cateva din trasaturile caracterului lor, dar pe mine nu m-am citit niciodata. Stau in fata oglinzii: fiinta mea rade. Sau o fi razand numai imaginea din oglinda? Eu, cea reala, zambesc doar, apoi dispare si zambetul. Poate privirea mea devine nervoasa, dezorientata si indiferenta si trista. Un amalgam de trairi ma coplesec. Ma invart pe un carusel in nebunia vitezei si a miilor de lumini colorate. Ma rotesc mereu, la fel ca secundarul ceasului, si caruselul nu se mai opreste. Ceva e in neregula, dar culorile ma rapesc si nu realizez ca viteza caruselului descreste treptat. Probabil ca in curand se va opri, iar eu ma voi trezi din cursa nebuna. Vor muri cei 16 ani ai mei, apoi cei 17, cei 18, pana cand voi deschide larg ochii. Nimic nu va mai fi colorat, nebunesc, ci monoton, otravitor, acoperit de un gri antipatic. Acum nu ma pot trezi din vise. De fapt, nu vreau sa ma trezesc, desi creierul meu e constient ca intr-o zi va trebui sa fac asta. Ma gandesc uneori la viitor si zambesc, fiindca stiu ca atunci nu o voi mai face. Ma inconjoara cea mai frumoasa varsta. Traiesc in prezent si supravietuiesc prin trecut. Viitorul omoara, la fel ca si prezentul, fara sa stiu.
Uneori, parintii ma atentioneaza enervati: “Da muzica aia mai incet ca deja ne doare capul!”. Si eu ma gandesc: “De ce va zgarie pe creier? Voi nu stiti ca imi face sufletul sa cante?”. Alteori stau si imi proiectez pe ecranul mintii filme intregi, iar mama ma mustra: “Ce stai iarasi? Nu faci altceva decat sa pierzi timpul!”. Si eu ma gandesc: “Tu nu stii ca de fiecare data cand privesc afara pe fereastra rad in raze de soare acoperite de nori? Tu nu stii ca eu visez, ca doar asa pot supravietui? Sau ai vrea ca firul acestei frumoase vieti sa se rupa in doua?”. E adevarat. Am invatat sa visez, si nu oricum, ci cu ochii deschisi. Visele colorate imi potolesc foamea si setea. Dar va veni o zi cand visele nu ma vor mai hrani, ci imi vor produce foame. Realitatea ma va izbi brusc in fata si va trebui sa zambesc doar gandindu-ma la trecutul construit din vise. Tot mama ma cearta: “Iarasi pleci? Toata ziua esti plecata. Chiar daca ai facut ceea ce ti-am spus, nu inseamna ca pleci iar si pierzi timpul plimbandu-te cu el!”. Iar eu ma gandesc: “Mami, dar tu nu stii ca numai alaturi de el sufletul meu rade?”. Inca doi, trei ani si va trebui sa-mi spal fata cu apa rece. Indiferenta de acum va deveni interes, iar naivitatea va fi ratiune.
Cand stau si privesc pe fereastra gandindu-ma la mine, rad de naivitatea si copilaria care ma imbraca, dar nu vreau sa o dau jos, nu inca! Sunt unele situatii in care trebuie sa iau singura o hotarare. Desi nesigura pe mine, reusesc sa rezolv in cele din urma problema. Alteori exprim o idee atat de matura, incat ma sperie, dar o accept. Aceasta adolescenta sunt eu? De fapt, cine sunt? Eu, cea reala, sau eu, cea din oglinda? Nu stiu inca nimic despre mine…
Al – 16 – lea an din viata mea…E cel mai plin, cel mai frumos. Tesut cu ata verde de zambete, cu ata portocalie de optimism, cu ata roz de fericire si cu ata rosie de iubire pe panza alba a sufletului meu… Al–16–lea an din viata mea de adolescenta…