M-am nascut intr-un loc de unde nu mai am prea multe amintiri. Ce-mi amintesc, e o fetita neastamparata zburdand pe dealuri, inhaland frumusetea naturii, cuprinzand cu privirile universul copilariei pe care doar un copil il poate intelege...
Dar am crescut. Instinctele femeii mi-au incoltit: la inceput in cap, in vise, in sperante si idealuri, apoi, odata cu trecerea anilor, mi-au incoltit in fiecare por al pielii, in trup...
Derulez imaginile unei copilarii fericite as spune, le derulez incet, pas cu pas, secunda cu secunda, chiar daca secundele nu se mai leaga intre ele, pentru ca viata si anii m-au facut sa uit multe, dar m-au facut si sa imi aduc aminte, cu bucurie sau tristete de unele momente...
Cine s-ar fi gandit ca voi intampina atatea lucruri grele pentru sufletul unui copil care inca nu e in stare sa le treaca? Cui i-ar fi trecut macar prin cap ca fostul copil va deveni un copil batran? Batran de tristete, de singuratate, de pustietatea unei vieti care nu-i ofera nimic adevarat, real, bun si ideal?
Ideal! Ce simplu de rostit! Mi-am pus de nenumarate ori intrebarea: ce inseamna pentru mine, de fapt, idealul? Uneori nu stiu nici daca exista, de parca ar fi infinit de departe de de noi, de drumul pe care mergem, de aerul pe care il respiram cu nesat, departe de soare si de luna, chiar si de stele, aproape doar de imaginatia din mintea fiecarui om, prea inteligent sa inceteze sa spere, si prea stupid sau las sa accepte faptul ca idealul nu exista...