Câteodată mi se desface sufletul în cuburi de durere și miezul încă intact mi se încălzește la o adiere de lumânare. Deși se deshidratează, sufletul meu, în câte-un strop de vis ce se mai suspină pe ardoarea pustiului, e singură lumea, e singură deznădejdea, e simplă durerea, e simplă singurătatea: unu.
Nu există decât particule de suflet deshidratat, uscat de patimă și nevoie. Sunt singură pe câmpul înverzit și luminat de licurici, te caut pe tine, cu vocea vocii tale-n mine și nu exist decât subtil pe-o umbră dulce de vis, călare pe iluzie. Așa, trezesc mii de gâze pe tot câmpul, apusul îmi dezleagă răcoarea și mă lasă să respir un sfârșit, un sfârșit în final dulce...
Sunt singură pe câmpie, sunt singură cu soarele-n apus și cred în poveștile lui, în brațele sale mângâind apa din lac, în miile de suspine ale broaștelor ce nu cred decât în existență.
Sunt eu cu mine însămi pe Pământ și încerc să respir o dulce povară de regăsire, însă nu are loc decât pustiul, nu are loc decât o altă față a tenebrei: mă rog, implor să văd o altă față a luminii, poate un pic de întuneric, să-mi odihnesc ochii orbiți de soare, poate un pic de altă jumătate. Dar e totul pustiu iar către lumină nu văd nimic.
Uneori când e dimineață și soarele apune!