Se aude un strigat. Este chemarea numelui meu. Tresar in intunericul care ma inconjoara. Amorteala imi paraseste trupul prin fiecare por al pielii. Mintea isi reintra in normal si o intrebare ma chinuie a nu stiu cata oara: „Cine ma striga?”. Aproape fara voia mea, un raspuns mi se strecoara printre buzele uscate, ce nu au mai simtit de multa vreme atingerea unui sarut, crapate de setea atingerii persoanei iubite, buze care n-au mai frematat de mult strabatute de suflul fierbinte cauzat de apropierea ingerului. Gatul supus la o munca ce nu a mai fost facuta de mult timp ma doare. Astept in continuare si urechile imi vajaie de incordare. Astept macar un falfait de aripa care sa-mi dezvaluie prezenta ingerului meu.
Realizez ca m-am inselat. Numele ce-l auzisem tipat si care mi-a lovit timpanele nu a fost o strigare ci ecoul propriului meu strigat. De ce am strigat? De frica sa nu-mi uit si numele in singuratatea care ma apasa si pentru a ma incuraja sau pentru a-mi da sperante desarte. Amortela ma cuprinde din nou. Cu un efort infernal reusesc sa-mi strig a nu stiu cata oara numele. Peste foarte mult timp ecoul ma va trezi iar si-mi va aminti ca inca traiesc.
29.10.2002