Întâmplarea sau poate chiar bunul Dumenzeu a făcut ca în ziua de Sfântul Gheorghe, o bătrânică de 77 de ani (Georgeta), ce-și serba onomastica, într-o sărăcie lucie, să ne aibă oaspeți. Sprijinindu-și bătrânețile într-un baston, cu pași mărunți și urmată de Mănițu (un rățoi ce se legăna în stânga și-n dreapta), a deschis ușa casei, poftindu-mă politicos înăuntru. De la intrare am remarcat lumina candelei ce sclipea într-un colț al odăii. Sărăcia își spunea cuvântul, domnea un aer trist. Vestita sobă a bunicii din poveste și a motanilor ce torc liniștiți nu lipsea din decor, numai că aici basmul este unul apăsător. Unul câte unul au apărut și pisoiașii, zglobii, ce se atârnau de poalele bătrânei. Pe sobă erau câteva oale, iar într-un colț un braț de lemne. În ce-a de-a doua odaie, camera de oaspeți, multe picturi și icoane înrămate stăteau cuminți pe masa și patul bătrânei, unele dintre ele pictate însăși de aceasta, încălzind atmosfera sărăcăcioasă. Cu ochii blajini, plini de lacrimi, bătrânica scotocea printre amintirile ei de-o viață, caiete întregi cu însemnări, poezii și jurnale. Un pisoiaș mai micuț i s-a urcat în brațe, îl mângâia cu blândețe, iar din glasul aceesteia răzbătea durerea: „Animalele sunt pritenii mei cei mai buni, ele nu te dezamăgesc niciodată. Nu pot trăi fără ele, am 7 pisicuți, doi câini și pe rățoi. Sărmanul de el este foarte bătrân, are 12 ani, a rămas singur, astă iarnă i-a murit partenera din cauza frigului, nu am coteț pentru el“. Povestea bunicii este una cutremurătoare. A fost abandonată împreună cu fiul ei de numai 4 ani și 6 luni de către soțul acesteia. Un om fără inimă care atunci când a văzut că ea s-a îmbolnăvit (cardiopatie ischemică), a preferat să-și găsească alinarea în brațele altei femei. A muncit pe brânci pentru a-și crește băiatul, nu i-a fost deloc ușor. S-a recăsătorit după 13 ani, iar cifra 13 a urmărit-o ca o cifră malefică, după alți 13 ani, soțul i-a decedat în urma unui acicident de mașină. Viața a fost una foarte dură, grea, fără pic de alinare. Ani de-arândul s-a rugat, în nopțile ei de singurătate pentru oamenii bolnavi și săraci. Este pensionată medical, cu gradul II de invaliditate. Pensia este atât de mică, încât nu-i ajunge nici măcar pentru cheluielile casei: lumină, telefon etc. „Îmi este teamă să nu-mi taie lumina, nu am plătit-o de două luni, nu am bani. La fel și cu telefonul. Nu este un lux pentru mine, ci o necesitate, pentru atunci când mi se face rău, să pot suna la salvare. Nu mă pot deplasa, am tulburări musculare, cad pe neașteptate“. Fiul acesteia este un băiat bun, însă are și el necazurile lui, este cardiac, iar soția lui mai tot timpul este prin spitale. Au cheltuit toată bruma de bani pe medicamente, nu au cum să-și ajute mama prea mult. În singurătatea ei, bătrâna a învățat să-și facă injecțiile singură. Rugămintea pe care o adresează cititorilor noștri, oamenilor cu suflet, este aceea de a-i face cineva o bucurie mare, să-i dea un televizor, al ei este defect (unul cu telecomandă, nu se poate da jos din pat tot timpul). „Iubesc cultura, poezia, natura, oamenii, copiii, florile și tot ce este frumos. Nu pot să ies în parc, măcar să mă uit la televizor, să văd știrile, cântecele și telenovelele. Ar fi un dar de ziua mea, că tot ați veni de Sfântul Gheorghe, aș crede în minuni!“. O altă durere a ei este aceea că nu poate să-și facă de mâncare, aburul îi face rău. „Tocmai de aceea nu pot folosi aragazul, gazele îmi fac rău, eu am nevoie de lemne de foc și să folosesc reșoul electric, dar cum să mă descurc cu pensia?“. Speră că poate beneficia și ea de ajutorul unei cantine sociale, cineva care să-i aducă mâncarea acasă. Îi place foarte mult plăcinta cu brânză, dar nu-și permite să-și cumpere, la fel și prăjiturile. Pe parcursul discuției a vorbit de pasiunea pentru pictură. „În singurătatea mea, când am fost părăsită de soț, am pictat-o pe zeița Pustiului, compoziție proprie, ca să-mi alunge singurătatea, să-mi întărească voința de a învinge. Am urmat școala de pictură, iar de nenumărate ori mi-am înecat amarul în pensulă și-n versuri. Am scris multe poezii pe care mi-ar fi plăcut să le editez, dar nu am avut bani“. Dorește să transmită pe această cale cititorilor să fie încrezători în viață, să aibă speranță! Visează… că toți oamenii sunt buni, existând prietenie, fără deosebire de naționalitate și religie. „Eu dacă pot, tot ajut pe cineva, din puținul meu, nu pot mânca știind că altcineva înghite în sec“. Acest lucru l-a demonstrat spontan. O lacrimă mi-a atins obrazul. Din pâinea primită, a rupt un dumicat și a vrut să mânânce, dar s-a oprit, a ieșit în bătătură spre a-l împărți cu pritenii ei dragi, cățeii, pisicile și Mănițu, care părea că-i mulțumește într-un grai știut doar de ei. Oare câți oameni, sărăci fiind, lihniți de foame, ar fi rezistat tentației de a-l mânca pe Mănițu? Iată că prietenia dintre rățoi și bătrână trece dincolo de foamete și sărăcie. O imagine fără cuvinte!
„Păstrează-mi, Doamne, sufletul curat
Să nu râvnesc la cel bogat!
A doua zi când zorii s-au ivit
Și împăcată m-am trezit,
De dimineață candela am aprins,
Oftez, mă resemnez,
La pofta hranei să mă limitez!“.
Câteva versuri ale bunicii, din poezia Rugă, în loc de încheiere…
Gina NICOLAE