Må întreb cum se poate explica îndråzneala de a pune cuvîntul meu alåturi de cel al lui Þuțea; atunci cînd, locuind zi și noapte cu el, primeam zi și noapte råspunsuri, întrebårile nu au avut timp så se construiascå. Atunci erau fundamentale råspunsurile, pentru cå ele nu veneau atît la întrebårile mele, cît la cele ale lui Þuțea; de aici și impresia de monolog pe care mi o trezeau uneori. O datå cu trecerea timpului, Þuțea a råmas în conștiința mea ca un råspuns — și am simțit nevoia întrebårii. Iar paginile care urmeazå, chiar dacå nu sînt cîteodatå deloc interogative, nu reprezintå altceva decît întrebårile ce au crescut în umbra unui råspuns infinit.
Sînt în trenul care må duce spre Tîrgu Neamț, punct de plecare spre mînåstirile din zonå. Îi cer unui domn din compartiment o gazetå; aflu acolo un interviu cu Petre Þuțea… Biletele la control! Må scotocesc prin buzunare… Revin la interviu. Nu aveți un loc și pentru mine, maicå? O båtrînå, cu un coș mare, împletit, stå în ușa compartimentului, cerîndu ne la fiecare pe rînd, din ochi, så i dåm pentru cîteva minute un loc ca så și tragå sufletul. Må ridic și o poftesc så șadå. Iau gazeta cu mine pe culoar. Reporter: Domnule Petre Þuțea, ați fost prieten cu Cioran, cu Eliade, cu Noica și cu mulți alții din generația interbelicå; puteți så ne spuneți în ce a constat strålucirea acestei generații? Petre Þuțea: «Påi uite ce e, domnule: generația interbelicå și a luat în serios calitatea de generație…» Adicå? «Și a luat în serios calitatea de etapå spiritualå a poporului român, reușind så problematizeze esențial.» Nu credeți cå realizarea Marii Uniri a avut și ea un rol hotårîtor? «Cum så nu! Påi generația interbelicå a avut poate cea mai mare bucurie geograficå și spiritualå din istoria româneascå… Și mai e ceva: uite, eu de exemplu, nu prea am avut chef så ies din țarå. Îmi era suficientå bucuria de a merge la Chișinåu sau la Sighet fårå pașaport. Cînd ieșeam din țarå, oriunde m aș fi dus, parcå ieșeam dintr o caså primitoare, caldå, și intram într un cimitir…» Eu cobor aici! Må uit, neînțelegînd. Gazeta… A, da, vå mulțumesc!
Trenul merge agale, oprind în fiecare stație. E ca un interviu… Gårile sînt mereu curate, rezistente, din cåråmidå; întrebårile sînt la fel: precise, fårå ezitåri; råspunsurile sînt înså largi, zburdalnice. Trecem pe lîngå cimitire și biserici. Îmi aduc aminte de ce spunea acel Petre Þuțea. Cine o fi? Nu mi amintesc så fi auzit vreodatå de numele lui… Dealurile sînt acum împådurite. Ne apropiem de munți. La o stație, våd cum se schimbå locomotiva. Trecem iaråși pe lîngå case, curți, cimitire, biserici… Cred cå așa intrå și ideea în om: mai întîi locomotiva, pufåind și cu zgomote nåråvașe; vin argumentele, bizareriile — compartimentele cu doamne și pålårii; gingåșiile — copii jucîndu se de a baba oarba printre banchete; și, la urmå de tot, vine partea aceea dintr o idee pe care nu o vei ståpîni niciodatå, dar pe care trebuie så o dai mai departe, altora, care o așteaptå: vagonul cu colete poștale…

Așa am aflat eu de existența lui Petre Þuțea. Și mai tîrziu, cînd locuiam împreunå, i am povestit întîmplarea asta. A rîs. «Dragå Radule, må consolez cå ai auzit de mine citindu må. Mulți vin la mine fårå så știe nimic. Da’ știi ce greu e så ți faci mereu prezentarea?! Dar de acum mi o faci tu, nu?» Și chiar am încercat så o fac: prin gazete, desigur. Iar acum, încercînd poate mai mult decît o prezentare, fac lucrul acesta sperînd så semene cu un tren: pufåind, tîrînd dupå sine bizarerii și gingåșii, dar avînd la urmå de tot un pachet pentru fiecare, un plus fårå de care orice tren își pierde rațiunea umblåtoare. — Printre dealuri, curți, cimitire, biserici…
6 octombrie 1990
Þuțea a împlinit aståzi 88 de ani. Nu då importanțå evenimentului, înså vin cîțiva tineri care încearcå så i ofere o bucurie pe care el nu o are. Vîrsta nu l bucurå; vîrstele lumii da, înså nu a lui, care se simte din ce în ce mai depåșit de ritmurile unei vieți pe care n o mai poate umple cu prezența lui organizatoare, ci doar cu o prezențå contemplativ meditativå. Dar cît de mult avea så însemne aceastå prezențå…
— În tinerețe ați fost director de studii în Ministerul Economiei Naționale și puteți spune cå aveați atunci o meserie. Aståzi, la 88 de ani, ce meserie credeți cå aveți în cetatea româneascå? Doar nu sînteți un pensionar…
— Dacå existå o științå a națiunii, eu sînt de meserie român!
— Rezumînd, viața v a fost împårțitå în douå perioade distincte: una de stînga, cînd scriați articole înduioșåtoare și descriați soarta celor sårmani și «proști», și una de dreapta, a nåzuințelor naționale, cînd v ați apropiat și de credințå.
— Uite, cu proștii m am låmurit. Eram odatå cu Iancovescu, actorul. Vorbeam despre proști. Proștii, zic, reprezintå ideea de repetiție goalå: o iau totdeauna de la început. Sînt invariabili ca orice lucru neînzestrat, nu au culoare. Dar Iancovescu îmi spune: «Proștii sînt foarte variabili. Eu am un prieten — și de cîte ori îl întîlnesc e mult mai prost decît îl știam.»
— Cum ați fåcut trecerea de la ateism la credințå?
— Nu am fost ateu ca atare, nu am avut curajul åsta, înså existå douå cåi: calea omului și calea Domnului. Cea a omului e båtåtoritå de filozofie, științe și tehnicå. Pe calea Domnului, omul este însoțit de rugåciune. Iar eu am mers multå vreme doar pe calea omului.
— De fapt, ca primå consecințå a acestei treceri, ați descoperit adevårata libertate…
— Evident. Singura zonå în care acționeazå libertatea absolutå a lui Dumnezeu este ritualul creștin din Bisericå. Acolo nu existå teroare, forțå coercitivå, ci eliberare absolutå a omului de legile påmîntului, cårnii și spiritului material. Acolo, omul nu are vecin decît pe Hristos. Iisus Hristos este eternitatea care puncteazå istoria.
— Ați avut momente cînd prezența lui Dumnezeu în viața dumneavoastrå a fost evidentå?
— Ar fi o mare îndråznealå så afirm prezența lui Dumnezeu în viața mea, dar și o mare bucurie så spun cå am simțit aceastå prezențå.
— Dacå politic trecerea de la stînga la dreapta a fost posibilå fårå prea mare durere, sub aspect ideatic trecerea de la pasivism religios la credințå cred cå a avut un plus de tragedie.
— Sigur. Mi am dat seama cå singura definiție completå a omului este datå de teologie: omul este ființå religioaså. Filozofia și științele sînt ancore în calea omului. Singurå credința este descoperitoarea cåii adevårate, care este calea spre Dumnezeu. De aceea, am un mare regret: regretul de a nu fi fost teolog; regretul cå nu am realizat în mine un mare teolog. În afarå de teologie, se face onanie de prestigiu.
— Inițial, ați plecat de la convingerea cå efortul cunoașterii e un efort strict individual. Nu aveați, atunci, nevoia unei învecinåri transcendente.
— Nu te poți cunoaște singur. Cunoașterea vine numai prin revelație, iar aceasta vine de la Dumnezeu. Anticii intuiau un mare adevår, cînd spuneau: zeul este creator, iar omul este imitator. Înså mitologia este preistorie. Este omul infantil, care plåsmuiește dar e incapabil så primeascå.
— Credința e un mod pur de a gîndi?
— Întrebat fiind cum înțelege gîndirea, în formå purå sau în exemple, Nae Ionescu a råspuns: exemplele au fost låsate de Dumnezeu pe påmînt pentru a fi sesizate senzorial și de proști!
— Puritatea împrumutå ceva și din frumusețe.
— Da. Bulgakov a fost întrebat de ce îl iubește pe Dumnezeu. Pentru cå a råspuns: «Dumnezeu este o frumusețe creștinå», a fost acuzat de erezie.
— În credințå, care este erezia dumneavoastrå?
— Erezia mea e sistemul clasic. Mai precis: aspirația cåtre sistem. Cînd gîndesc un sistem, må pun pe lista de candidați la parlament. De fapt, raportul dintre om și teoria ideilor e de la subiect la absolut, deoarece ideile sînt arhetipuri, modele nepieritoare și perfecte. Cînd gîndesc, nu gîndesc cuvintele purtåtoare de concepte, ca idei, ci gîndesc în idei. Acum, am redefinit radical sistemul. L am încreștinat!
— Erezia ar consta deci într un preaplin de idei…
— Da.
— Ați tråit și alte ispite în viațå. Printre acestea, tensiunea dintre politic și economic v a preocupat multå vreme.
— Påi am fost în Ministerul Economiei Naționale… Politicul este legat de setea de putere, iar economicul este lupta de interese. Știi cum våd eu diferența dintre omul politic și cel economic? Omul politic este vulturul de sus, iar jos — negustorul, o rațå care se uitå la el.
— Perioada stîngistå din tinerețe — am putea s o trecem și pe ea printre erezii?
— Știu eu? În vremea mea circula o vorbå: dacå cineva pînå la treizeci de ani nu e democrat și de stînga, nu are inimå; dacå peste treizeci de ani nu e conservator și de dreapta, e tîmpit!
— Cum vå apare imaginea lumii de aståzi, la 88 de ani?
— Eh… Societatea noastrå de aståzi este, evident, un turn al lui Babel. Oamenii tråiesc în turnul lui Babel pentru cå sînt oameni. Omenescul nu e firesc. El reprezintå o mutație biologicå, urmare a cåderii în påcat. Și cu toate acestea, creștin vorbind, între Kant și Adam nu e nici o deosebire… De! E regretabil cå timpul trece. Eficacitatea timpului doare. Cînd simți cå timpul e eficace, te ia måiculița dracului! Simt un vid interior. Cred cå sînt pierdut. Drama este cå acum må simt numai om… Pînå acum am pendulat, ideatic, între supraom și neom.
—Drama de a fi om e de fapt drama de a urma cursul viețuirii acestuia, care culmineazå în moarte…
— Nu må tem de moarte. Må tem de însingurare. Eu, care am fost prezent la toate tragediile și victoriile acestei țåri, må simt ca un par în mijlocul furtunii. Singura nådejde este cå, om cum sînt, Dumnezeu må iubește și așa…
*
Vreme de mai mult de o lunå, dialogul nostru a fost întrerupt; Þuțea s a internat la Spitalul de Geriatrie nr. 1, iar eu la Spitalul Cantacuzino, pentru operație de apendicitå.
Începutul învåțåturii prin învecinare s a petrecut în vara anului ’90, cînd, mergînd cu un prieten la Þuțea, am avut un foarte lung dialog. Revenind peste aproape douå luni, Þuțea mi a propus så locuim împreunå, pentru a ne îndogåți și pentru a ne fi de ajutor unul altuia. Nu știu cît din ajutorul de care avea nevoie Þuțea am putut så i dau eu, dar sînt convins cå el mi a dat un ajutor de nesperat, punîndu må, printr o subtilå pedagogie, în învecinare cu marile probleme la care cåutam, fårå så știu, råspuns.
Stînd împreunå jumåtate de an, zi de zi, am cunoscut zeci de oameni și am våzut cum Þuțea trecea în revistå acea umanitate peregrinå cu calmul și bucuria cu care pårintele își numårå copiii. Se perindau nenumårate întrebåri, disperåri sau comoditåți, înså nici o întrebare nu a fost luatå ca atare, nici o disperare nu a fost sporitå și nici o comoditate încurajatå. Pus în fața unei varietåți nåucitoare, Þuțea gåsea repede un limbaj care, general, învåțåtor, consolator, påtrundea dincolo de interogații, de zbateri sau liniști.
Fårå un program fix, haoticå în aparențå, viața cu Þuțea era o permanentå așteptare. Abia pleca cineva și aștepta pe altcineva; pe altcineva, pentru cå mai avea ceva de adåugat, de spus în plus, întru o și mai mare întårire. Iar cînd acel «altcineva» nu mai venea, gîndul lui se întorcea asupra mea și fåcea completårile arzåtoare. Iatå de ce paginile de fațå sînt rodul unei neveniri, al unei așteptåri îndelungi. Între o orå și alta, timpul s a scurs låsînd, în așteptarea veciei, mårturia istoriei la care a fost martor.
16 decembrie 1990
O zi calmå. Ne am trezit foarte de dimineațå. Þuțea are o mare poftå de vorbå, de iscodire și de aflare; îmi cere amånunte din viața mea, pînå cînd l am cunoscut pe el: ce cårți am citit, ce personalitåți m au marcat, ce posibile modele cred cå sînt demne de a fi urmate. Îmi spune cå el, în tinerețe, s a cåznit så înțeleagå procesul cognitiv al omului, cå era uimit de paralelismul dintre gînd și gînditor, dintre spiritual și material. În tinerețe credea mult în puterea lui de a crea lucruri noi, originale.
— Omul gîndește predicativ sau, mai precis, propozițional și sistemic. Cînd este autonom, nu pune nici pe afirmațiile, nici pe negațiile lui pecetea originalitåții. Am spus odatå cå originali sînt numai idioții, cå nu seamånå cu nimeni. Ceea ce se crede de obicei despre originalitate ține de sfera afirmațiilor constatator utile. De altfel, adevårul este transuman și transnatural, adicå transcendent în esențå: Dumnezeu.
— În filozofie Dumnezeu este o idee sau un concept?
— Ca noțiune metafizicå este mai apropiat de idee. Ideea e o imagine idealå care prin natura ei realå se deosebește de concept, care e formal, apropiindu se nițel de divin. De obicei se confundå ideea cu conceptul. Ideea e metafizicå, în timp ce conceptul e logic. Ideea e conceptul gîndit real, adicå metafizic. Conceptul e formal, logic. Ideea e sediul realului. De altfel, Ideea platonicå este o intuiție a realului, în timp ce conceptul exprimå o sumå de lucruri prin similitudini și utilitate.
— Putem deci defini metafizica…
— Putem defini metafizica: este știința realului.
— Științå a realului intuit, metafizica nu are totuși acces la realitatea misticå.
— Evident. Salvarea e de naturå religioaså, iar nu logicå. Niciodatå un concept nu e exhaustiv, deoarece necomplet este și obiectul exprimat. Metafizica e inutilå în fața morții. Doar mistica e valabilå, și din nefericire nu am realizat în mine un mare mistic… Metafizica e o speculație autonom umanå și de aceea sensurile dobîndite prin speculație metafizicå țin de individuație.
— Individuația, în plan religios, devine însingurare, ascezå.
— Cînd vezi cirezile de imbecili, devine suportabilå însingurarea. Eu am înså un spirit de cireadå sinistru… Asta e doar o izmenealå stilisticå… Sînt de o sociabilitate grețoaså. Inteligența nu justificå lucrul acesta. Nu am vocație de anahoret.
— Sînteți un autor fårå cårți, dar cu auditori; de aceea, opera dumneavoastrå e una vorbitå, colectiv apårutå și colectiv påstratå. Nu știu cine spunea cå dumneavoastrå gîndiți pe måsurå ce vorbiți. Astfel s ar explica sociabilitatea extremå pe care o practicați.
— E adevårat. Nu am scris nici o carte. Cîteva încercåri. Rare sînt cårțile celebre… De obicei sînt cimitire de idei, iar eu am fost prea lucid ca så fiu scriitor.
— În epocå n ați fost totuși prea lucid… Må gîndesc, iaråși, la ciudata perioadå de stînga.
— Ce så i fac! Eram în tinerețe de stînga din generozitate. Confundam comunismul cu comunitarismul.
— Ați început så vå apropiați de creștinism chiar în perioada de stînga?
— Visam o republicå religioaså, ceea ce e o absurditate. Religia e legatå de aceste douå mari principii: Principiul monarhiei și Principiul ierarhiei. Cålcate acestea, se realizeazå spiritul de cireadå umanå. Eu raportez religia și la cantitatea de ordine etico socialå posibilå prin prezența ei… E adevårat: eram oleacå agitat în tinerețe. N am putut suporta mizeria umanå. Poziția mea la stînga a avut numai un caracter pamfletar, nu și teoretic. Mi a plåcut ce mi a zis Cioran, la cafenea, cînd eram neliniștit. Zic: ce facem, må Emile, cu nefericiții lumii? Zice: så nu confiscåm atributele lui Dumnezeu; så i låsåm în grija Lui!
— Aveați uneori idei «revoluționare»? Gîndeați cå e posibilå o rezolvare a mizeriei sociale prin revoluție?
— Revoluția e o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat dupå facerea lumii; doar dacå te situezi în afara ei și creezi o lume nouå. Ce de timp a pierdut generația mea cu ideea de revoluție, cînd de fapt revoluția nu adaugå nimic Ideilor lui Platon! Orice revoluționar e ridicol. Vorba ceea: «Mereu råsare același soare, mereu tråiesc aceiași proști.»
— Vå simțiți atașat de generația dumneavoastrå…
— În generația mea, Noica a fost considerat interesant, dar nu și inteligent. Ca și Eliade. Știi cine a fost inteligent în generația mea? Cioran. Este un om extrem de inteligent, aproape vicios. Nu e un înțelept, ci un disperat. Disperat, el este, în esențå, anticreștin… Înså despre Nae Ionescu se spunea cå scuipå inteligențå! Douå mari personalitåți din epocå s au detestat: Nae Ionescu și Blaga. Zicea Nae: e unul, Blaga!… Eliade era un vorbitor bun. Þinea cursuri la catedra lui Nae Ionescu. Cu Eliade am vorbit totdeauna împreunå și ne am înțeles separat. El a lansat un lucru ofensator pentru mine: geniul oralitåții!
— Dar locul dumneavoastrå în epocå…
— Am o legendå, dar legenda mea nu acoperå ideea de statuie. Nu sînt candidat la rangul de mare personalitate.
— Și din cauza asta sînteți neconsolat…
— Nu. Sînt neconsolat pentru cå sînt båtrîn, cå må așteaptå moartea și cå nu am mormînt. Moartea e necesarå, dar insuportabilå. Nimeni nu a murit consolat deplin. Nu må consoleazå ideea cå voi muri. Sînt agåțat de viațå cu ultimele gheare… Nu i cred pe cei ce spun cå mor consolați și solemni. Doar sfinții sînt capabili de așa ceva… Nu e un fleac încercarea morții. Aș vrea så tråiesc douå sute de ani. E cam nereligioaså aceastå dorința și aceastå zbatere, dar nu pot face pe viteazul. Ei, mare brînzå n aș face dacå aș mai tråi o sutå de ani, dar nici puțin lucru n ar fi… De la o vîrstå, fiecare zi în plus e un cadou.
Continuåm dialogul despre consolare și moarte. La un moment dat, izbucnește: «Hristoase, nu må låsa!» Ochii i se aprind de o durere ce nu vrea så și trådeze cauzele. Se uitå la mine cu melancolie și adoarme. Noaptea, în timp ce citeam, îl aud vorbind în somn: «Pårinte, de unde știți cå am prelucrat în temnițå credința?»
Spre dimineațå, må trezește så mi spunå «un lucru foarte important — deoarece nu cred, Radule, så fie vorba în cazul meu de o operå; så nu te superi, dar eu cred cå opera mea e mai degrabå aici, în locul și timpul vorbirii noastre». Sînteți un imediat! «Oarecum, înså så știi cå mi e groazå de o posteritate pur legendarå.» Chiar și în forma ei filozoficå și mårturisitoare, legenda vi se pare o monstruozitate? «Chiar și așa…» Dar sfinții fårå operå, și unii chiar fårå ucenici? «Ei, aia este o legendå misticå de care eu, cît m aș chinui, nu voi beneficia.» Începe så se lumineze în camerå. Cîteva vråbii se așazå pe pervaz. Se uitå la mine puțin nåucit de luminå. «Må preocupå ideea asta, nu știu de ce.» Care idee? «Ideea „operei“ mele.» De ce? «Pentru cå om de stat nu am fost, profesor nu am fost, martir nu am fost, scriitor nu am fost, da’ atunci — ce sînt?» Un mårturisitor, un pedagog. «Crezi?» Aveți mulți «elevi», «studenți». Acoperiți un întreg ciclu de formare… Vorbim multå vreme, pînå aproape de prînz, despre rostul lui în lumea aceasta și, drept concluzie — «nu cred cå sînt singurul parazit ce crește în cutele societåții, nu?» Îl contrazic: nu sînteți deloc așa ceva. «Dar atunci?» Sînteți, fie cå vå place, fie cå nu vå place, un fenomen, ceva luat ca atare. Nu vi s au descoperit încå legile de funcționare, structura etc. Oricum, aveți un statut care nu e nici înalt și nici jos, ci în curs de stabilire. «Påi, sînt și dificil de fixat!» Rîde.
21 decembrie 1990
A venit pårintele Voicescu. L a spovedit și l a împårtåșit pe Þuțea. Dupå aceea multå vreme a stat tåcut, rugîndu se sau gîndindu se, tåcerea fiind la el de o subtilå ambiguitate. Am crezut cå a adormit, cînd deodatå a început så mi vorbeascå despre anii de temnițå.
— Eram bolnav, în temnițå, și aveam febrå. Am strigat: må doare capul. Zice gardianul: și pe mine må doare… Ce am påțit eu în viața asta a mea! Pentru cå am ținut la poporul acesta… Am fåcut treisprezece ani de închisoare. Cînd m au pus în libertate, nu am våzut niciodatå un cîmp mai glorios. Am avut brusc conștiința spațiului. Era o minune a lui Dumnezeu… Mi a plåcut în liceu mai mult geometria. Sînt foarte încorporat în spațiu, fiindcå sînt religios. O religie pur temporalå e cu neputințå. Templul e spațiul sacru. Și vecinåtåțile devin sacre în prezența lui… Nu am crezut cå voi fi pus în libertate. Aveam doar o håinuțå de pușcåriaș. Ne dådeau o zeamå chioarå și måmåligå friptå. M au båtut… M au arestat acaså. Nici nu țin minte anul… Cînd m au anchetat, am leșinat din båtaie. Iacåtå cå n am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost dus dupå aceea la Jilava, la Ocnele Mari și pe urmå la Aiud. Eu må mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream så mor. Am avut mereu lașitatea de a nu avea curajul så må sinucid. Din motive religioase… Sinuciderea e ofenså aduså Duhului Sfînt. Treisprezece ani!… Am vorbit odatå într o salå de pușcårie, terminînd cu cuvintele: ni s a fåcut onoarea de a muri pentru poporul român. Eram mai tînår. Acum må simt arestat și aici… Am stat în fort la Jilava și țineam conferințe. M au izolat într o camerå, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulå abia cînd îmi dåduse sîngele pe nas, de frig. M au frecționat båieții și m am încålzit. La un moment dat, în frigul åla, doream atîta så mor… Sînt ståri umane cînd dorința de moarte e o necesitate. E un mare paradox: cum så scapi în și prin moarte?… Nu pot så povestesc tot ce am suferit pentru cå nu pot så ofensez poporul român spunîndu i cå în mijlocul lui s au petrecut asemenea monstruozitåți.
— Anii de temnițå v au definit, într un fel.
— Påi definiția mea este: Petre Þuțea, românul! Am apårat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. S a afirmat despre mine doar atît: vîrf de generație. Ca și cum aș fi un vîrf de deal!
— Mai aveți vreo curiozitate politicå?
— Vreau så mai tråiesc pentru a vedea dacå poporul român mai este, în sensul lui a fi în fire. Nu pot så l ajut cu nimic, dar aceastå curiozitate må ståpînește. Vreau så våd ce se întîmplå cu haimanalele astea de comuniști și cu zevzecii åștia de atei!
— Se proiecteazå o unire a tuturor forțelor de opoziție.
— Unirea tuturor forțelor sociale la un moment dat, care så înlocuiascå ideea de dominantå ordonatoare, e greu de identificat în istoria publicå. Mereu a existat o forțå dominant ordonatoare. În jocul politic dintotdeauna, forțele politice cuceritoare au promis în opoziție tot și au fåcut la putere ce au putut.
— Și dumneavoastrå ați aspirat la conducere.
— Toatå viața am dorit så ajung în clanul conducåtor, pentru a face oamenilor binele cu carul… Am proiectat forme de rînduire socialå. Uite, în republica lui Cicero poate tråi oricine. În a lui Platon, mai mult el. Cå oamenii pot tråi și în state anapoda, vezi Uniunea Sovieticå… Pînå acum, în Europa geniul politic nu l au avut decît latinii, și geniul filozofic grecii, iar germanii au fost copiști zeloși. Platon, fåcîndu și sieși republicå, a aråtat cå a avut numai geniul filozofic, iar nu și politic. Dovadå cå drept grecesc nu existå, în timp ce dreptul roman e o perfecțiune a ordinii.
— Politic, și numai politic, vå puteți declara înfrînt.
— Da. Acum må simt pustiu. Vorba lui Arghezi: «Tare sînt singur, Doamne, și pieziș!»… Totuși, nu știu de ce am atîta sete de viațå cînd nu mai pot aștepta nimic semnificativ. Nu actualizez în nici un chip båtrînețea. Nu e necesarmente o legåturå automatå între båtrînețe și moarte. Nu știu ce personaj dostoievskian moare în fiecare zi. A tråi murind… Am o mare poftå de viațå, Radule, și nici un semn de îmbåtrînire. Poate så fie o iluzie, dar nici așa nu e råu.
— Un donquijotism, o luare de la capåt?
— Oarecum. Don Quijote luptå cu ridicolul. Dacå e genial purtatå, meritå så se întîmple aceastå luptå. Don Quijote e un simbol, iar nu un om ridicol. Dostoievski spunea despre romanul lui Cervantes cå e cea mai tristå carte pe care a citit o.
— Aveți, cred, conștiința unei posteritåți, a faptului cå nu o så råmîneți doar ca un nume ci, mai ales, ca o idee, ca o realitate consolatoare pentru cei ce vor veni.
— Știu și eu? Mare brînzå nu råmîne dupå mine. M am fîțîit așa, un pic, în epocå… Eu nu îmi supraviețuiesc. Ca så råmîi în epocå trebuie så fii genial, or eu am fost numai inteligent. Geniul e relief, noutate, invenție, creare de epocå și stil. Nu e neapårat un înțelept, ci un suprainteligent. Geniile sînt originale, în måsura în care originalitatea e posibilå. În fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu Divinitatea, prin proximitatea fațå de divin, geniul e mai apropiat de cer, dar nu în måsura în care e apropiat sfîntul.
— Nerealizarea «laicå» ar putea fi un semn al realizårii spirituale, religioase.
— Nu am virtuți religioase. Am fost prea multå vreme raționalist. Mi a jucat o festå inteligența. Cîteodatå regret cå nu am fost un prost. Dacå eram un prost, acum eram liniștit! Dar nu sînt nici înțelept. Înțelepciunea înseamnå însingurare, iar eu nu pot tråi în însingurare. Probabil cå sînt imperfect. Sînt de o sociabilitate dezguståtoare! Am avut mereu admirație fațå de pustnici, pe care i am considerat personalitåți absolute. Acum, singurul sentiment constant e al nimicniciei mele. Înaintez într o degradare fizicå, dar conștiința moralå sper så nu må påråseascå niciodatå. Consider trupul ca templu al sufletului. Creștinismul sacralizeazå substanța individualå. Nu må pot consola cu ideea de neant postexistențial… Dar, dacå nemurirea e numai sufleteascå, asta ne apropie de umbrele antice. Creștinul crede în nemurirea integralå, deosebindu se de pågîni… Nu mi e teamå de moarte deloc. Am o singurå neliniște: så nu mor necreștinește și så nu ajung într o salå de disecție. Sînt confiscat integral de religia creștinå, pe care o situez deasupra oricårui sistem filozofic. E cea mai consolatoare religie din istorie și nu pot contesta cå Hristos este fiul lui Dumnezeu.
Zilele acestea au fost foarte mulți tineri pe la Þuțea. Cîțiva prieteni, pe care i am îmboldit så vinå, au adus cu ei fructe. Þuțea s a bucurat și a afirmat, cu alint, cå el se simte cel mai iubit båtrîn din București…
Îi povestesc: nu știu cînd am început så citesc sau cînd am început så scriu; m am trezit într o zi cå știu så citesc iar în altå zi cå știu så scriu. Nu mi aduc aminte de lecții… Pentru a învåța, nu trebuie så te pregåtești ca atare; se întîmplå cå, dintr un punct oarecare, niciodatå prea sus și niciodatå prea jos, niciodatå prea devreme și niciodatå prea tîrziu, începi så mergi pe drum. Ca o fatalitate. Intråm în învåțåturå deoarece «așa ne este scris» și, dacå ne este scris, atunci firește trebuie så citim cu luare aminte ceea ce ne a fost destinat. E, în altå lecturå, asumarea pildei talanților, care, atîția fiind la numår și avîndu i la dispoziție, trebuie så i folosim, pentru cå nefolosiți dispar.
Mulți vin la Þuțea fårå nici o pregåtire anume și mulți pleacå avînd un plus care numai din asumarea unei fatalitåți poate ieși. Multora, în închisoare sau pe stradå, Þuțea le a apårut ca o fatalitate izbåvitoare. În celulå, Þuțea venea și le vorbea, fåcîndu i pe cei din jur så mute centrul de greutate de pe o existențå pe alta — mai înaltå și mai durabilå. În chilia lui de lîngå Cișmigiu, tinerii veneau neștiind la cine vin. Nu bånuiau cît de plinå poate fi o întîlnire cu Þuțea… Veneau — și, cuprinși de vîrtejul ideilor și consolårilor, închideau ochii și intrau în lumea pe care n ar fi intuit o dupå semnele båtrîneții, ale såråciei sau ale mizeriei. Cine pleca de la Þuțea pleca victorios, ca dupå o izbîndå cuceritå fårå intenția de a lupta, ci numai din inerția existenței care, în derularea ei, a avut un moment cînd ți a trecut prin minte så mergi la Þuțea: și ai mers…
10 ianuarie 1991
Þuțea a revenit la ideea pe care am discutat o și altå datå: aceea a modelului și a generației. Mi am mårturisit teama cå generația noastrå nu și conștientizeazå existența ca atare; nu profitå de faptul cå reprezintå un segment biologic și spiritual care poate låsa urme benefice. Comunismul a reușit så ne inducå într un soi de curgere în care timpul personal nu mai are curajul unei manifeståri modelatoare. Þuțea crede cå acesta poate fi și un defect al lipsei de izvoare.
— Nu am sentimentul båtrîneții.
— Ce ați face de acum înainte?
— Aș da sfaturi.
— Un învåțåtor…
— …Mișcînd inteligențele tinere, întîlnite de mine, în jocul dintre just și injust, dintre teologie și filozofie. Înainte eram obsedat de ideea råmînerii a ceva dupå mine. Acum må mai intereseazå ce råmîne dupå mine ca zåpada de anul trecut. Sînt preocupat în prezent de jocul dintre cele douå lumi, joc în care aș vrea så antrenez pe toți cei care vin la mine, deoarece sediul nemuririi e teologic, nu filozofic. Numai teologia consoleazå. Filozofia instruiește. În orice caz, de la mine nu moștenești nimic neconsolator. N am fåcut risipå de erudiție decît cu åi de fac pe deștepții! Cu tine și cu cei asemeni ție m am stråduit så dialoghez esențial.
— Pot spune cå am favoarea esenței?
— Desigur. Moartea må determinå så fiu esențial. M a impresionat foarte mult sunetul påmîntului cåzînd pe coșciugul lui Nae Ionescu…
— Vå îndreptați spre sediul înțelepciunii.
— Nici culturå, nici inteligențå… Înțelepciunea e singura formå de consolare peste optzeci de ani. Simt nevoia unei vecinåtåți pe silueta sufletului meu și må bucur cå ne împåcåm bine noi amîndoi, dragå Radule. Ești delicat sufletește și am nevoie de asemenea delicatețe. Trebuie så må înțelegi și så nu te superi cå te prețuiesc întîi de toate sufletește. M am såturat de intelectuali… Cîteodatå — știi de ce mi este teamå? Så nu mor de melancolie, ca maimuțoiul lui Andreev!
— Vå plac mai mult ritmurile decît linearul…
— Eu am råmas la nivelul melodiei. Armonia o gust din snobism. Într un sistem eu caut melodia, așa cum într un dialog caut cåldura sufleteascå.
— Vå våd uneori tresårind la auzul unor sunete.
— Uite!… Gînguritul porumbelului, care se aude pînå aici, îmi aduce aminte de celula mea de la închisoare, cînd îl auzeam și mi sporea melancolia. Eram invidios pe libertatea lui. Sau, cînd aud voci de copii, îmi amintesc de moarte…. Îmi dau sentimentul morții. Atunci îmi dau seama de iluzoria existențå umanå.
— Tristeți… Poate de unde ați dorit så fiți diriguitor social și nu ați ajuns så vå împliniți aceastå menire.
— Nu numai din cauza asta. E adevårat cå am vrut så fiu legiuitor. Dar am ajuns pușcåriaș. Am refuzat så månînc cåcat. Aș fi avut în biografia mea o mare lipså: lipsa de a avea dreptul de a fi salutat.
— Totuși, cum se poate întemeia un curent de generație?
— Apare un cap — sau poate mai multe deodatå, care sînt ancorate în același ideal. Și dacå idealul este strålucit reprezentat, devine formå modelatoare pentru cei care l urmeazå. Trebuie så acceptați ideea de oameni model.
— De apostoli…
— Nu chiar. Ar fi mult spus. Modelele se topesc în generații. Apostolii se topesc în absolut. Cei care devin modele pentru cetate sînt hotårîtori, adicå creatori de curente. Nu știu, dar în generația ta lipsesc figurile reprezentative.
— Oameni cu idei avem, dar nici unul nu e dispus så și asume conducerea.
— Oricum, generația de aståzi e mohorîtå. Da’ au fost figuri creatoare de epocå la noi, la români…
— Ne dați voie så vå consideråm o figurå dinamizantå și cålåuzitoare pentru generația noastrå?
— Din lipså de altcineva. Eu pot afirma, fårå orgoliu, cå sînt doar un båtrîn inteligent… Știi care e sensul morții unui om excepțional? Încurajeazå morții obișnuiți: dacå a murit åsta, pot så mor și eu!
¥ncercînd så refac traseul pedagogiei lui Þuțea cu lumea în general și cu mine în special, am ajuns la convingerea cå aceastå pedagogie — a învåțåturii prin învecinare — e una de tip țårånesc; e ca și cînd Þuțea ar fi båtrînul satului, înțeleptul, descoperitorul de apå, sfîntul sau «moșul» locului, necunoscut o vreme, dar care, aflat fiind, începe så aibå vizitatori. Timizi la început sau, dimpotrivå, îndråzneți și neîncrezåtori, acești vizitatori cu timpul se transformå în prieteni, în ucenici. Își fac colibe în curtea lui, îl îngrijesc și îi cultivå påmîntul, primind în schimb alte roade decît cele ale muncii: roadele smereniei întrebåtoare și ascultåtoare.
Privesc aceste dialoguri ca fiind mai mult decît o succesiune de întrebåri și råspunsuri; le privesc ca pe o întrebare și un råspuns care, într o iconomie spiritualå, descriu de fapt un dialog între vîrstele lumii. Întrebarea — tînårå, inteligentå, isteațå, mobilå — își asumå din slåbiciunile și imperfecțiile biologice ale råspunsului, în vreme ce råspunsul, båtrîn, așezat, înțelept, cu alte ritmuri, esențial, laconic, își asumå infantilismul și ambiguitatea întrebårii. E o strîngere în brațe, cînd și unul și altul stau cu ochii închiși, nemaiștiind de celålalt, ci regåsindu se și îmbråțișîndu se pe sine.
Întîlnindu l pe Þuțea te întîlnești înainte de toate pe tine. Pe Þuțea este, de altfel, și foarte greu så l cunoști; poate cå nu ți ar folosi la nimic o cunoaștere mai adîncå. Þuțea te face så te întorci asuprå ți, pentru a te descoperi. Mulți prieteni care au venit la Þuțea mi au mårturisit senzația de autocriticå pe care au simțit o dupå ce s au despårțit de el.
Putem vorbi despre o tradiție mårturisitoare și învåțåtoare în spiritualitatea româneascå. Venea un cålugår, plecat la Athos pentru îmbunåtåțire, și întemeia un schit. Se ducea vestea, și oamenii începeau så calce locurile acelea, pînå atunci pustii. Dintre cei care vin și pleacå, unii vor så råmînå de tot; se formeazå obștea. Domnitorul aude de monahii aceia și le face o danie de ctitorie: se ridicå ziduri și chilii; se face o bisericå mare; așa apare mînåstirea. În istoria ei duhovniceascå, mînåstirea începe så numere și alți mari oameni bineplåcuți lui Dumnezeu. Obștea se înmulțește și, cum fiecare cålugår trebuie så aibå chilia lui, o parte din obște, sub un conducåtor, pleacå într o pustietate vecinå, unde ridicå o nouå mînåstire. Dintre cålugåri se aleg cei care au meșteșug la icoane; aceștia își fac ucenici. Dintre cålugåri se aleg cei care au pricepere la cårți și la condei; își fac și aceștia ucenici. Dintre cålugåri se aleg cei care au darul de a vindeca; aceștia își fac și ei ucenici… Apar, astfel, primele forme organizate de învåțåturå. Și cum învåțau? Învecinîndu se — dupå modelul Schimbårii la Fațå: «Petru a zis cåtre Iisus: Învåțåtorule, bine este ca noi så fim aici și så facem trei colibe: una Þie, una lui Moise și una lui Ilie…» Chilia duhovnicului e prima catedrå. Mînåstirea se ridicå în jurul chiliei duhovnicului și orice lucru capåtå un alt punct de referințå. Raportul universal este cel de duhovnic–ucenic; relația cu cerul este tot o relație filialå, și tot așa relația cu statul sau cu credincioșii. Iar aceastå relație atrage dupå sine nevoia unei învecinåri: «så facem trei colibe…» Ucenicul devine martor al existenței duhovnicului, iar învecinarea se transformå în învåțåturå. Mai întîi e sfat, dojanå, certare, orientare, dupå care se ajunge la forme teoretice și mistice. Duhovnicul îi împårtåșește ucenicului viziunile, preocupårile; îl problematizeazå. Dar, în tot acest traseu pedagogic, niciodatå duhovnicul nu face apel la ideile lui proprii, la «opera» lui, ci la Tradiție, care îl transcende. Testamentar, fårå rest sau gratuitåți, discursul învåțåtoresc al duhovnicului se transformå, treptat, în școala exegezei biblice și patristice, iar mult mai tîrziu, o datå cu intrarea în alte vîrste ale trupului și sufletului, aceastå școalå devine școala rugåciunii exclusive. Ca rugåciunea lui Iisus, de exemplu.
Modelul învåțåtoresc al învecinårii a trecut și în culturå, în formele profane ale educației. Începem så avem curente și școli, mentori, corifei: generația junimistå, generația nåistå (a lui Nae Ionescu), generația interbelicå (Noica, Eliade, Cioran, Þuțea). În comunism, modelul se ascunde, firav, în manifeståri de grupuri mici. Noica înså afirmå deschis necesitatea modelului paideic, iar de aici toatå acea emulație paradoxalå din anii ’70–’80. Dupå decembrie 1989, modelul a încetat så mai funcționeze ca autoritate valoricå; s a produs o substituire a esteticului cu eticul, a gînditului cu fåcutul, a autohtonului cu universalismul, a credinței cu convingerea. — Niște erori care s au ținut lanț și care au reușit så lege și så opreascå orice aspirație cåtre un model autentic. Pentru prima datå la noi apare ideea de «personalitate a zilei» sau, ironic, stea a zilei: un personaj care nu are limite în manifestare și care își impune, în mod efemer, stilul… Punerea în curgere a «modelelor» a însemnat distrugerea minimei raportåri la Model, care se caracterizeazå, înainte de orice, prin constanțå și neconjunctural.
Apariția lui Petre Þuțea a îmbråcat, în aparențå, toate formele nemodelului. Conjunctural, mediatizat, vorbåreț, fårå «operå», labil politic, mișcîndu se între dreapta și liberalism, vulgar uneori, deranjant prin insistența criticii comunismului, prieten cu oameni celebri, declarat geniu fårå så se cunoascå motivele etc.; peste toate acestea, vine tîlcul lui Avva Antonie: «Va veni vremea ca oamenii så înnebuneascå, și cînd vor vedea pe cineva cå nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicîndu i cå el este nebun, pentru cå nu este asemenea lor.» În mijlocul atîtor «modele» și «personalitåți ale zilei», modelul real nu avea cum så se manifeste decît ca nemodel…
Smerit, cu verbul încins de datoria de a spune ceea ce lumina interioarå și dragostea lui Dumnezeu i au descoperit, uzînd de o gramaticå pe care numai marii convertiți deveniți apologeți o pot avea, senin, rîzînd în fața existenței ce și a aråtat sensul nemuritor, blînd și puternic în învecinarea lui cu oamenii și cu cerul, Þuțea e un necontenit îndemn la învåțåturå. Agale, linie cu linie, termen cu termen, concept dupå concept, adevår revelat dupå adevår revelat, el ne duce în zona ultimå, a adormirii într o parte, cînd omul, spiritualizîndu se, adoarme pentru lumea de aici și se trezește pentru cea de dincolo, întorcîndu se apoi cu un elan colonizator și luminåtor ce poate så surprindå pe insomniacii, lucizii și gravii lumii acesteia și numai ai acesteia.
Nu cunosc, deocamdatå, decît o micå parte din textele lui Þuțea. Nu am descoperit nimic surprinzåtor, cu toate cå, în esențå, cuprind aceleași lucruri ca și dialogurile cu el. Am presimțirea — dacå în lumea spiritului presimțirea poate fi un punct de plecare — cå nu opera, pe care nici n a visat o, va face din Þuțea un model, ci mai degrabå, dacå nu chiar exclusiv, oralitatea. Personalitate mårturisitoare, Þuțea are în oralitate forma cea mai adecvatå de predicare; dar oralitatea nu înseamnå pur și simplu vorbire — ci, prin rigorile și legile de care ascultå, se constituie totuși într o operå; un alt fel de operå, dar, în cele din urmå, o operå. Și în cazul acesta, care putea fi secretul farmecului unei asemenea opere orale? În primul rînd, Þuțea declama și construia ideea enunțatå. Avea un discurs ce descria cu precizie imaginea, materializatå aproape, a unui turn de cetate: începea cu o punere în cadru, în peisajul cåruia se ridica turnul; enumerînd definițiile date de alții, tratatele și autorii în chestiune, reușea så formeze o ambianțå din care se putea lansa analiza mai departe; cu o gesticå sigurå, de meșter, ridica dintr o mișcare turnul afirmației abrupte, fårå tatonåri sau opriri. La nedumerirea celor de fațå, aducea contraforții argumentelor, fåcînd afirmația inițialå încå mai incitantå — cu cît era, acum, și documentatå. Urmau suavele înflorituri, zîmbete, ferestre în ogivå cu fierårie frumos lucratå, poante, întîmplåri, exemple… Cineva aduce o completare care seamånå cu o obiecție; supårat oarecum, urcå rapid în vîrful turnului, reenumerînd, pe trepte, argumentele. Ajuns sus, îl întreabå pe respectivul dacå mai are ceva de obiectat: desigur! — închis în sine, vrînd parcå så spunå cå le aratå el turbulenților, își aranjeazå crenelurile, calculeazå deschizåturile, poziționeazå tunurile și așteaptå. Obiecția råmîne; toți așteaptå explozia. Dar el coboarå agale, rîzînd; îl ia de mînå pe contrariat și cu o privire ghidușå, dar fermå, îi aratå din nou care sînt argumentele; adaugå nu alte argumente, nu! — ci noi afirmații, și mai nåucitoare…. Cînd, într un sfîrșit, opozantul se declarå înfrînt, îi ia pe toți cei de fațå și, pedagogic, cu un aer ușor plictisit, le aratå dintr o altå perspectivå a peisajului baza turnului. Le povestește cît de greu a adunat tot ce se vede acolo, jos, în neștiuta temelie. Uimirea și bucuria cresc. Urcînd într un tîrziu treptele turnului, cei de jos îl våd apårînd cînd la o fereastrå cînd la alta, pe måsurå ce urcå; prezența lui suitoare devine parcå un argument, prea vast spre a se aråta în întregime, dintr o datå…
Alteori, cînd durerea gîndului venea din durerea trupului, discursul lui Þuțea era o infinitå psalmodiere. Cuvintele curgeau fårå ținta de a se aduna într un loc, veneau spre celålalt ca un dar nelimitat. Gesturile erau calde, mai puține gråbite, iar chipul completa, prin riduri și ochi, punctuația frazei. Turnul, de data aceasta, nu se termina cu platforma de tunuri polemicå, båtåioaså, ci culmina cu o cruce, vådit ridicatå pentru a ști oricine cå acolo nimeni nu vrea så lupte cu nimeni, cå acolo, la urma urmelor, nu e decît un «båtrîn inteligent» care ar dori, cu bucurie și teamå, så simtå prezența lui Dumnezeu. Acest fel de discurs culmina cu amintiri din vremea copilåriei sau cu lungi meditații asupra neîmplinirii și morții, toate topite într un nesfîrșit dialog în care întrebarea cerea råspunsului îngåduința de a deranja — iar råspunsul cerea întrebårii îngåduința de a fi iertat dacå nu este la aceeași temperaturå și în aceeași ardere.
Prin cele douå feluri de discurs Þuțea reediteazå în mod salvator modelul monahal, al învåțåturii prin învecinare, reinstaurînd, prin dialog, raportul de duhovnic–ucenic care ar trebui så funcționeze în orice întîlnire umanå ce nu vrea så dea obol gratuitåții. Þuțea ne a reobișnuit, în spațiul cultural, cu premisele teologale, refåcînd traseul inițial, reintegrator în origini, al culturii spre cult. Discursul lui e unul creștin mårturisitor, tinzînd cåtre delimitarea între omul ca ființå ce apare și dispare fårå sens și omul ca ființå religioaså, fåcutå dupå chipul și asemånarea lui Dumnezeu. Recuperator, discursul lui Þuțea jaloneazå drumul omului contemporan cåtre opțiunea spiritualå finalå.
14 ianuarie 1991
Am avut aståzi o discuție teologicå lungå. Multe nedumeriri ale tinereții lui, Þuțea mi a mårturisit cå nu le regåsește în tinerețea mea. Sînt de altå naturå, poate, și mai periculoase, am obiectat eu. «Cine știe?…» Ne am plimbat de a lungul întregii biblioteci, el cerîndu mi så deschid o carte la întîmplare și så i citesc o paginå. De cele mai multe ori, îmi reconstituia întregul cårții sau numai contextul, lårgit, al paginii respective. L am întrebat de ce face acest efort de memorie; mi a spus cå nu e un efort de memorie, ci un efort de idee; reface ideatic conținutul, iar nu literal. Uneori nu și aduce aminte de vreo carte; rîzînd, îmi spune cå nu vrea så fie un erudit în lumea drepților, acolo la mare preț fiind simplitatea și såråcia cu duhul, adicå smerenia.
Îi vorbesc despre decembrie ’89, care, låsînd la o parte implicațiile politice ulterioare, e un moment de regåsire a libertåții, aceastå libertate trimițînd, în esențå, la regåsirea lui Dumnezeu. Îmi spune cå toatå viața de pușcårie, pentru el, se reduce la acest dublet: Dumnezeu–libertate. «Dumnezeu nu poate fi conceput decît ca izvor al libertåții, libertatea ca atare fiind un dar.» Îl întreb cum poate acest dar så se întoarcå împotriva celui care l a fåcut. «Ateii întorc darul prin negarea dåruitorului, or ateii sînt beneficiarii libertåții divine, dovadå cå nu i tråsnește nimeni.» Dar chiar dacå nu negåm dumnezeirea, de multe ori avem totuși o atitudine relativå fațå de ea. «Adicå vrei så spui cå în fiecare dintre noi e un dram de ateism!» Cam așa ceva… «E drept cå nimeni nu poate vorbi în mod absolut cert despre Dumnezeu.» Îmi povestește cum adevårata lui convertire a fost rezultanta chinurilor din închisoare; este convins cå suferința råmîne totuși cea mai mare dovadå a dragostei lui Dumnezeu.
De fapt, așa cum singur mårturisea, traiectoria lui Þuțea în spațiul spiritual descrie trecerea de la pågînism la creștinism, de la Platon la Pavel. Îmi spune cum vede relația dintre cei doi și cît de mult îi iubește, chiar dacå Platon este captivul zeilor, iar Pavel este sluga lui Dumnezeu. «Îi unește ideea aceea, intuiție la unul, revelație la celålalt, a invizibilelor.» Îl întreb dacå invizibilul lui Platon, ca și cel al lui Pavel, nu ar putea fi identificat cu în sine le lucrurilor; da, cu condiția de a vedea în aceastå identificare un efort de întîlnire a metafizicii cu mistica.
Ca legiuitor, ca om ce se pregåtea så diriguiascå locuirea umanå, nu s a inspirat niciodatå din ordinea supranaturalå a religiei? «Sigur cå da.» De multe ori se gîndea la augustinienele cetåți ca la expresia «civicå» a jocului dintre cele douå lumi: cea de aici și cea de dincolo. «Cu toate acestea, binele și råul, aplicate celor douå lumi, nu funcționeazå ca atare, deoarece au un unic Creator, bun prin esențå. Binele și råul sînt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu fațå de oameni.»
Bånuiesc cå este uimit și copleșit de progresele tehnice ale lumii cu care a apucat så fie contemporan în acești ultimi ani. Îmi råspunde cå nu vede în rachetå nici un adevår, ci doar o mecanicå pur materialå, înså nesemnificativå; cu tot progresul tehnic, omul va råmîne în univers, ca ființå semnificativå, prin gesturi, atitudini și afecte.
Își aduce aminte de timpul cînd era la țarå, acaså, cu familia, printre livezi și cîmpuri. Sårbåtorile nu le tråia cu fast, ci doar cu emoție. «La țarå e și greu så fii fastuos; e mult prea fastuoaså natura, pentru a mai adauga ceva omul.» Nu i a plåcut niciodatå supradimensionarea. A considerat o o zeificare stupidå și neconcludentå.
Regretå cå nu a fost un mare gimnast. A fåcut o gimnasticå oarecum unilateralå: gimnastica minții. Dar ați simțit nevoia unei completåri fizice? — «Uneori.» Îi spun cît de mult m a speriat, într o noapte, cînd s a sculat ca så meargå la baie: nu credeam cå e atît de înalt! E normal cå s a înålțat atît — viața a tras de el. Rîde. Oricum, e «doar un țåran care a ajuns la oraș exclusiv datoritå inteligenței».
Îl întreb, ca admirator al Școlii Ardelene, ce pårere are despre relația catolicism–ortodoxie și cum a funcționat aceastå relație în istoria și mentalitatea româneascå. Nu crede cå soluția catolicå, propuså de uniți, e valabilå, deoarece nu ortodoxia a adus România în situația în care e aståzi. Fiu de preot ortodox, se simte legat de aceastå confesiune nu numai liturgic, ci și genetic. Protestantismul îl concepe ca o erezie; o forțå moralå cu implicații aparent religioase. Cît despre sectele neoprotestante, acestea sînt degeneråri publicitare ale sentimentului intim religios.
Singura dilemå pe care o are în cîmpul credinței creștine este legatå de poziția cålugårului în lume. Cålugårul desåvîrșește existența negînd o, oprind o la el însuși; el nu are un destin perpetuator, ci unul individual esențializator. Și dumneavoastrå, în linii mari, sînteți un cålugår! Îmi zîmbește cu șiretenie și mi spune cå e un cålugår ce se sustrage autoritåții canonice, neaparținînd de nici o mînåstire.
În închisoare, ca și în libertate, nu s a simțit niciodatå misionar, propovåduitor? Îmi råspunde cå misiunea este expresia dinamicå a vocației, înså el nu simte cå a avut aceastå vocație. El a purtat ideile și credința precum poartå vîntul microbii… Și ați reușit så i îmbolnåviți pe mulți? «Sper!…» Îmi povestește de «predica» pe care a ținut o la Aiud, timp de trei ore, cu picioarele în apå, slåbit fizic, epuizat. A vorbit atunci despre diferența dintre Platon și Hristos, aråtînd cå primul nu existå în comparație cu cel de al doilea — dumnezeire întrupatå. A vorbit cu patos și cu vehemențå. Le a pus în vedere camarazilor de suferințå cå numai prin mijlocirea credinței pot så se mîntuiascå din ispita cea mare a pușcåriei, unde la fiecare pas ți se oferå ocazia de a tråda, de a abdica pentru un blid de mîncare… Dupå terminarea celor trei ore, a leșinat. De atunci, cîțiva preoți care ascultaserå și ei predica l au declarat mitropolitul lor. «Petre Þuțea, mitropolit de Aiud!…»
Îmi mai povestește despre «universitatea» din temnițå — în al cårei «an școlar» ținuse și el predica despre Platon și Hristos —, despre programul de plimbare, cînd «vizita cerul», singura «patå» a acestei vizite fiind påcatul invidiei! — invidia pe libertatea påsårilor.
Îl întreb care a fost perioada de acumulare cea mai fertilå, pe care se bazeazå formidabila lui aparaturå de trimiteri și conexiuni; evident, perioada studiilor universitare, ca și cea de dupå aceea, pînå la arestare. Dupå treisprezece ani de temnițå, revenirea la bibliotecå nu cred cå mai avea același haz… Într adevår, înså el a fost de o structurå livrescå în sens bun, deoarece «în afarå de cårți nu tråiesc decît dobitoacele și sfinții: unele pentru cå nu au rațiune, ceilalți pentru cå o au într o prea mare måsurå ca så mai aibå nevoie de mijloace auxiliare de conștiințå». Considerå emanciparea de sub cårți sinonimå cu emanciparea omului antic de sub teroarea religioaså, în care își cerea în fiecare zi iertare lui Dumnezeu cå existå. Îi spun de marea mea uimire în fața discursului preoțesc în care Dumnezeu e prezentat mai mult terifiant decît liniștitor. Îmi råspunde cå e una dintre reacțiile fațå de Renaștere, care a autonomizat prea mult ființa umanå, pînå la limita ieșirii acesteia de sub fruntariile conștiinței justiției divine.
Recitå psalmul lui Arghezi: «Tare sînt singur, Doamne, și pieziș!…», gustînd îndelung sevele amårui ale lui pieziș. Pieziș fațå de lume, spun eu; nebunii pentru Hristos sînt pieziș pe lumea aceasta și, inevitabil, singuri. Må aprobå și îmi povestește cum a încercat el så i facå unui gardian din închisoare deosebirea dintre Jaspers și Heidegger, și acela, culmea, a înțeles. Zice: «Era ca și mine — pieziș.»
Încheiem ziua, una dintre cele prea puține ale învåțåturii prin învecinare, ascultînd muzicå: un Mozart. Þuțea adoarme, nu înainte de a mi spune cå singurul vehicul cåtre Dumnezeu este ritmul iubirii dintre oameni.
Eu mai stau cîteva ore, în noapte, citind Don Quijote de la Mancha; må opresc la pagina în care Cavalerul Tristei Figuri se pregåtește pentru lupta cu turma de himere.
15 ianuarie 1991
Dimineața, a exclamat: «Ce bine cå sîntem împreunå!» Îi era teamå så nu fi plecat. E din ce în ce mai legat de o existențå vecinå, ca un ecou la viața lui, pe care și o simte uneori epuizatå, alteori nimicitor de energicå. În mijlocul acestor variațiuni, eu sînt o constantå, un reper de adîncime în funcție de care se menține linia de plutire.
Îl întreb ce facem aståzi. Greu de spus; ar vrea så fie mereu degajat, så tråiascå în plåcerea nelucrului. De fapt, am observat cu cîtå plåcere și bucurie întîmpinå noaptea. Somnul, îmi zice, e singura stare în care se rezolvå încordårile și jocurile metafizice și mistice. Regretå cå una din neplåcerile båtrîneții este pierderea treptatå a capacitåții de a dormi profund și mult… E îngrozit de aspectul dinamic al somnului, de vise și nåluciri; pentru el, verbul a face e o calamitate. Care e, atunci, soluția odihnitoare, dacå somnul se altereazå în atributele lui fundamentale? «Revelația și extazul.» Dar și aici intervine o distincție… «Evident: revelația e primirea unui adevår, iar extazul e o stare care poate primi un adevår sau nu… Eu, pînå la vîrsta mea, dragå Radule, nu am avut parte de nici o revelație; am cunoscut lumea în mod fragmentar.» Ați fost poate prea sigur pe capacitåțile intelectuale și nu ați vrut så ieșiți din fortåreața eului. «Adevårat: în revelație nu ți aparții, ci ți se comunicå ceva, peste tine.» Îi povestesc proba de foc a acceptårii în mînåstire: novicele, candidatul, este pus så batå o zi și o noapte, cu nuiaua, un copac; dacå rezistå și nu se scandalizeazå și nu considerå lucrul acesta fårå rațiune, și dacå nu l abandoneazå, atunci este primit în noviciat, în pregåtirea pentru cålugårie, deoarece cine nu poate så treacå peste nebånuitul și neraționalul hotårîrilor omenești — în cazul acesta: peste pedagogia starețului — cum va putea så treacå prin cåile neștiute ale educației divine?
Þuțea îmi spune cå a intuit și el aceastå logicå a credinței, supunîndu mi atenției chiar o definiție pe care o construiește pe loc: creștinul nu då, nu oferå, ci acceptå. Și adaugå: oriunde apare un efort, înseamnå cåutare. ¥ntr adevår, a bate copacul cu nuiaua nu e un efort, ci o binecuvîntare, nu e o muncå, ci un canon. — Dovadå cå, în mînåstire, cålugårul care aduce apa de la fîntînå nu face munca de a aduce apa de la fîntînå, ci are canonul de a aduce aceastå apå; e o altå ordine aici… Și în logica aceasta și pușcåria pe care ați fåcut o e altceva decît o simplå detenție, nu? «Nu vreau så spun cå atunci cînd am fost închis nu aveam påcate care så nu mi justifice fațå de mine pedeapsa lui Dumnezeu, dar, cum spuneai, e vorba de altceva.» Poate de aceea pușcåria a dat oameni ai credinței, ca dumneavoastrå. «Adevårat. Orice mare inteligențå e o pedeapså. Omul vrea så ajungå în lumea drepților, iar nu în cea a celor juști; justul are ceva logic, rațional.» Îl întreb care este diferența dintre just și util. «Utilul nu se confundå cu justul; utilul e o necesitate materialå, în timp ce justul e o necesitate idealå.»
Revine la ideea pușcåriei și a canonului. Må întreabå dacå våd generația mea capabilå de jertfa generației lui. Nu știu ce så spun; nu cred cå istoria a surprins, vreodatå, o generație româneascå nepregåtitå pentru jertfå. Așa crede și el, cu toate acestea nu poate så nu și aducå aminte de trådåtori și demagogi. Îmi povestește cum li se aducea mîncarea torționarilor, într o salå specialå; aveau o mîncare mai bunå, fåcutå nu în închisoare, ci afarå, în oraș. Cum ați rezistat ispitei? «Påi, nu știu de ce, dar aveam mereu impresia cå haimanalele astea nu vor avea digestie îndelungatå… Și mai e ceva: nu doream så mi stea un os în gît, în drumul meu spre Judecatå, și så nu pot da socotealå limpede în fața lui Dumnezeu.» Rîdem. Se umbrește la fațå brusc: «Da’ cît am suferit, Radule!…»
Facem cîțiva pași prin camerå, pentru dezmorțire. Îmi promite cå la primåvarå vom ieși la plimbare în Cișmigiu.
17 ianuarie 1991
Toatå ziua s au perindat ziariști și vizitatori. Un ziarist îl chestioneazå pe Þuțea asupra unor personalitåți politice românești actuale și a unor jocuri democratice care se petrec în România. Este dezamågit de indiferența lui Þuțea, care, auzind întrebårile ziaristului, îl întreabå: «Cine guverneazå România aståzi? stînga?» — Da. «Atunci, nu existå politicå!»
Cineva îl întreabå ce este viața. Þuțea îi spune cå s a întîlnit odatå, pe Calea Victoriei, cu ea, dar nu mai ține minte ce au discutat.
Altcineva îl întreabå cum se ajunge la Dumnezeu. Þuțea îi råspunde cå dupå informațiile lui cea mai apropiatå bisericå de Șipotul Fîntînilor (strada pe care locuim) este cea din Piața Amzei.
Seara, våzîndu må cå citesc, îmi spune cå era și el noctambul. «Am pierdut mii de nopți. Nu știu de ce, dar noaptea înțelegeam mai bine…» Vorbim despre urmåtorul dialog din Platon pe care l avem de comentat.
Må întreabå mai tîrziu ce evenimente politice mai importante se petrec în lume. Îi spun de råzboiul din Golf. Are o impresie bunå despre americani — teoretic vorbind. «La forța lor, americanii nu sînt bestiali. Dacå japonezii ar avea forța americanilor, ar fi pråpåd. Americanii sînt umani. Și știi de ce? — pentru cå sînt creștini. În Europa nu am constatat atîta credințå globalå.»
Încerc så aplic formula de «credințå globalå» asupra propriei lui credințe. Spune: «Nici eu nu sînt total credincios — am momente goale de credințå; probabil cå nu existå o credințå intenså, continuå, sau, cine știe, nu sînt eu capabil.»
De multe ori m a frapat declararea insuficientei lui credințe. Este aici un soi de nonconformism: într o lume care, în mod extrem, neagå sau acceptå pe Dumnezeu, Þuțea unește în mod dezinvolt aceste douå extreme, realizînd o imagine ciudatå, a unui interval de împåcare. Þuțea amintea deseori obiecția lui Gandhi fațå de creștinism: perfecțiunea. Se pot identifica în atitudinea aceasta a lui Þuțea tråsåturile apologetului: conștiința supraindividualå a unei realitåți transcendente, care prin superioritate obligå la misiune, și, pe de altå parte, smerenia persoanei puse în fața unei asemenea transcendențe. Aceastå tensiune între impersonal și personal se rezolvå în mod liturgic și explicå într un fel dorința lui Þuțea de a se abandona rugåciunii. Þuțea vorbea și mårturisea apologetic, iar astfel învåțai de la el doar învecinîndu te, întîmplîndu te. De aceea, cine a dorit så învețe de la Þuțea a trebuit så meargå la el, așa cum cine dorește så L întîlneascå pe Dumnezeu trebuie så meargå la bisericå.
18 ianuarie 1991
¥i spun cå am început så scriu un eseu: Învåțåtura prin Învecinare. Îi place titlul. «Ce finalitate are?» Conturarea unui nou tip de personalitate: personalitatea puternicå a mårturisitorului, a celui care nu se identificå în mod necesar cu o bibliografie ci, înainte de toate, se identificå cu propria lui viațå, fåcînd în mod inconștient, neintențional, din viața lui o operå. E apropierea, în linii mari, de tipul eroului, de cel care nu se distinge decît prin modul în care știe så tråiascå și så apere idealul timpului tråirii lui. Nu cred cå existå eroi cu opere; doar cu memorii, uneori. Þuțea are operå, în sensul bibliografic al cuvîntului; voi enumera în alt loc posibilele lui cårți. Dar e un Þuțea care nu atrage și, ceea ce e mai grav, nici nu convinge. Cumul de date și trimiteri, opera lui prinde viațå în momentul propovåduirii, împrumutînd din sevele povestitorului.
Ceea ce atrage la «predica» de idei și atitudini a lui Þuțea e fluența, coerența formidabilå a construcțiilor. Argumentele se îmbinå cu metafore, iar acestea laså loc strigåtului firav, uman, de durere sau de deznådejde. Curgerea lui mårturisitoare e de fapt marea lui artå; el povestește ideile, nu le redå; reface «viața» unei idei, o pune în tråire și firesc. Ideea apare, la un timp, ca rezultantå a unei respirații. Șuguitor ideatic, Þuțea mutå regulile romanului cavaleresc în gîndirea și gramatica metafizicå. Dincolo de alte posibile aproximåri pe care le poate justifica aceastå artå, discursul lui Þuțea ne trimite cu precizie la modelul parabolei, exemplu ideal de idee în mișcare, în lucrare. Creștin, Þuțea realizeazå o punte de legåturå între dialogul platonic și dialogul apologetic. Ceea ce face posibilå legåtura este preocuparea — deosebit de constantå — pentru fundamental. Or, fundamentalul se manifestå cotidian, ca o poveste.
Dialogurile cu Þuțea au o construcție liricå și cromaticå. Þuțea îmi dåruiește o summa poeticå a poveștilor lumii, în drumul acesteia cåtre cel mai bun autoportret cu putințå. Adunare de nume, de citate, de trimiteri și concepte, discursul lui Þuțea e o paletå de pictor. În preajma lui, înainte de orice, înveți så privești; de aceea și vorbirea lui abundå în imagini, în aproximåri în timp și în spațiu, în culoare, nuanțe și sunet. Nu este o simplå trecere prin istoria gîndului uman, ci mergere, pas cu pas, înaintea și înåuntrul celor mai importante culori care au fost adåugate de om la lumea pe care Dumnezeu i a dat o spre locuire.
Paradoxul discursului lui Þuțea, cåci despre un discurs e totuși vorba, rezidå în faptul cå, real, precis, bazat pe termeni bine delimitați, acest discurs laså o amintire de metaforå. Un concept sau o tråire devin metafore — adicå locuri ale trecerii dintr o lume în alta — în momentul în care omului cugetåtor, prin suferințå sau revelație, îi revine cu acuitate memoria paradiziacå — a stårii prin excelențå greu de precizat și definit, adicå prin excelențå metaforicå.
Îmi spune cå dorința lui ar fi så și petreacå ultimii ani de viațå într o mînåstire. «Aș încheia, ciclic, cu o altå formå de detenție, izbåvitoare.» Ar dori så tråiascå în ritmul slujbelor, så se trezeascå în sunet de toacå și så adoarmå påstrînd în auz ultimele vibrații ale clopotului vecerniei. Ne sfåtuim care mînåstire ar fi cea mai potrivitå. Ne oprim asupra Neamțului; vrea så tråiascå în ctitorie domneascå… De fapt, uitîndu se la salba de mînåstiri moldovene, toate zidite de domnitori, a ajuns la minunata definiție datå lui Eminescu: sumå liricå de voievozi.
Îmi povestește de cålåtoriile diplomatice de la Berlin, Budapesta și Moscova, de ordinea înfioråtoate a nemților, de amestecul de barbarie și de civilizație al ungurilor și de tristețea și jalea moscovite. Cu pårere de råu, îmi spune cum a încetat så mai creadå în protecția Apusului; cum a våzut în mod limpede abandonarea noastrå în drågålașele mîini sovietice… Îi pare råu, dar se și bucurå pentru generația mea, care a crescut doar puțin timp în comunism. Are mari speranțe în revigorarea presei spirituale creștine românești, cu reguli mai precise și mai solide decît cele pe care le a avut presa româneascå în perioada interbelicå. Singurul regret vine din constatarea amarå cå pe cei din generația lui i a dezbinat orgoliul, iar pe cei din generația mea îi poate dezbina prostia. Må sfåtuiește cu insistențå så må feresc de proști. Cum? «Påi, de cele mai multe ori, proștii sînt atei, intelectualiști pînå peste poate, comunitariști și foarte toleranți, în sensul unui dezmåț al libertåții. Au o mare rezervå fațå de cei care vorbesc în termenii credinței și ai națiunii.»
Îmi recitå iaråși psalmul lui Arghezi:
Tare sînt singur, Doamne, și pieziș!
Copac pribeag uitat în cîmpie,
Cu fruct amar și cu frunziș
Þepos și aspru n îndîrjire vie…
Contemplå fiecare cuvînt în parte: «Nu e grozav?…» Crede cå poezia aceasta e cea mai potrivitå pentru starea lui actualå. Dar aveți totuși fructe dulci! «Sînt amare pentru mine, care le am descoperit prea tîrziu.»
Discursul lui Þuțea are o sfiiciune ce ne trimite la modestia esențialå a autorilor patristici. Pedagogia lui e repetitivå în sensul celei mai fericite repetiții: aceea a cercului îngustîndu se pe måsurå ce se apropie de centru, de locul cu apå vie.
Mårturisitorul gîndește testamentar; pentru el, speculația este ispitå, cåci convertește toate comoditåțile mintale în tentații ale råului dizolvant. Testamentaritatea ține de felul în care mårturisitorul concepe vorba lui cåtre lume: ultimå, fårå adaosuri, totalå, de neschimbat, consolatoare și infinitå în tråire și aplicare. Gîndirea testamentarå e specificå Sfinților Pårinți; ei conștientizeazå marile dihotomii, structureazå marile întrebåri și dau, rugåtor și apologetic, rezolvårile cele mai neașteptate, ținînd de acea logicå a credinței în care nu conteazå ordinea întrebårilor, ci ordinea lumii. Orice råspuns testamentar recapituleazå istoria lumii; marea pedagogie conținutå într un astfel de råspuns se vede din faptul cå nimic din ceea ce cade sub incidența incertitudinii sau a neconsolårii nu e tratat ca atare, ci contextual proniator, teleologic, cu sens. Un obiect, într un testament, e trecut printre altele; o întrebare, în învåțåtura testamentarå, e trecutå printre alte întrebåri — care, toate, duc la o Întrebare și la un Råspuns. Toate preocupårile individuale creștine sînt atrase spre arhetipul acestora, spre modelul hristic care le întrupeazå și le mîntuie.
21 ianuarie 1991
«Din toatå imaginea morții, îmi displace mormîntul. Så pui påmînt pe tine!…» Dar sînteți un țåran și ar trebui ca lucrul acesta så vå facå mai fireascå imaginea påmîntului, fie ea și a mormîntului… «Știu eu ce țåran poate fi acesta? Vreau totuși un mormînt oarecare: o groapå fårå påmînt, din piatrå.» Vå place så vorbiți mult despre moarte; reveniți cu mare insistențå asupra acestui cuvînt. «De fapt, dragå Radule, nici nu pot så nu må gîndesc la moarte. Îmboldit de puținul rågaz pe care l mai am, simt nevoia unei recapitulåri generale, care så cuprindå atît viața lumii, cît și viața mea, de ins amårît.» Și orice tentativå de recapitulare culmineazå cu ideea morții? «Oarecum; deși, creștin vorbind, nu ar trebui så må preocupe atît moartea, cît învierea… Ce så fac? E una din neputințele mele: cînd våd cimitirul… înșiruire de morminte, de cruci, de… Cînd eram student la Cluj, locuiam în cåminul Avram Iancu, care era pe strada ce ducea spre cimitir; zilnic vedeam spectacolul morții. Începuse så nu må mai afecteze, pînå cînd, într o zi, mi a murit un prieten. De atunci, în fiecare cortegiu funerar vedeam propria mea înmormîntare… sinistru, nu?» Ați avut deci de timpuriu o învecinare cu moartea. «Da; și m a marcat, cred. Uite, acum, recapitulînd ziua de ieri, am avut de cel puțin douå ori spaima inactualitåții. Nu mai aveam certitudinea existenței mele; priveam detașat toatå aceastå zbatere, nu actualizam ce caut în viațå. Eram chiar revoltat: ce cauți aici, må? îmi spuneam. Încet, prezența ta, a cårților, a… încetul cu încetul am revenit acaså. Ce poate fi asta? O manifestare preletalå? Cine știe…?»
«Aș vrea så ascult muzicå, foarte multå muzicå. Så pun în sunet toatå durerea și inactualitatea mea…» Am så aduc casete. «Foarte bine; da’ uite, nu te supåra pe mine cå am atîtea pretenții… sînt ultimele izmeneli și råsfåțuri de care må mai pot bucura.»

Învåțåtura prin învecinare nu este numai învecinarea cu martorul unei lumi ce se apropie, ci și o ciudatå proiecție. Te înveți minte; iei aminte, asculți sunetele din jur, capeți o oarecare îndemînare, distingi noutatea de vechi. Þuțea are înså și o noutate veche, valabilå prin faptul cå nu se verificå acum pentru prima datå; ceva din vîrstele lumii ajunse pînå aici, prin el. — Un sentiment cå asist la spectacolul unei concomitențe de timpuri: toate fråmîntårile lui, toate obsesiile, afirmațiile și construcțiile lui au o temeinicie pe care nu o poate avea un lucru ieșit chiar acum în lume; e o vechime contemporanå probabil cu drumul Damascului.
Þuțea se poate constitui într un model și datoritå faptului cå niciodatå nu a aspirat la așa ceva. Unic în cetatea româneascå, de o unicitate pe care numai curajul de substanțå ți o poate da, el adunå în sine și în mesajul såu tot ceea ce poate fi mai salvator pentru ființa contemplativå modernå.
Pregåtit så facå parte din «clanul conducåtorilor», dorind så fie om de drept în statul român, Þuțea ajunge pînå la noi nu ca om de drept, nici ca un ctitor de așezåri umane, cum nu ajunge nici ca autor; ci, peste toate acestea, ajunge în primul rînd ca model.
Calitatea de model poate fi atribuitå unei existențe atunci cînd omul, în loc så fie reflexul luptei pentru existențå, este reflexul unei lupte mai înalte: aceea pentru mîntuire. Trebuie så recunoaștem imposibilitatea modelelor de a mai apårea azi în culturå sau în oricare altå zonå a preocupårilor umane. Lumea aceasta nu mai poate avea modele în ea, din ea și cu întoarcere tot la ea. Singurul model care poate fi urmat ca atare este cel care, în lumea aceasta apårînd, ne trimite cu insistențå în afara ei, într o lume spre care «înaintåm asimptotic». Modelul devine sinonim cu calea spre transcendențå. Or, în planul credinței, al iconomiei bisericești, modelele, cåile prin excelențå ale transcendenței, sînt sfinții; iar printre noi, și la scara noastrå laicå, modele sînt mårturisitorii, cei care fac legåtura, în conștiința teoreticå, între cer și påmînt.
Mårturisitor, Þuțea este un exemplu de «cålugårie albå»: deprins cu o existențå minimå în închisoare, Þuțea a continuat și în libertate, pînå la moarte, felul acesta de viațå, în care nu de puține ori asceza se intersecta cu såråcia, iar aceasta comunica cu mizeria și nevoia. Oricum, existența lui mårturisitoare îl consola precum ne consoleazå și pe noi aståzi; dar nu în așa måsurå încît så ne șteargå orice urmå de vinovåție.
24 ianuarie 1991
«În misticå dispare tensiunea dintre obiect și subiect.» Mistica opereazå cu valori? «Nu. Valoarea nu ține de persoanå; e un obiect util pe care persoana îl dobîndește, menținîndu l prin primire sau cåutare. Dacå ai primit valoarea, ea îți reveleazå și utilitatea. Valorii îi este inerentå utilitatea.» Mistica are deci un alt cod valoric… «O altå noțiune asupra valorii. Valoarea reprezintå judecata ce privește adevårul.» Adevårul uman, nu? «Desigur. Nici Ideea platonicå, realå fiind, nu opereazå în misticå…» De ce? «Pentru cå Dumnezeu nu ține de inducție, deducție sau reducție; credința ține de intuiție. E intuiția maximå.» Vorbiți de intuiție: m am întrebat și eu cîtå justețe se aflå în judecata unui om, tînår mai ales, bazatå aproape în totalitate pe intuiție; sau, mai precis, în sensul în care vorbeați de aflarea lui Dumnezeu — se poate spune cå eu am o intuiție sau e altceva? «Ai o intuiție, dar nu e una misticå, deoarece într adevår misticul e un tip intuitiv, dar e dublat și de un geniu religios. Noi, chiar dacå avem intuiții, nefiind religioși în mod perfect, înseamnå cå nu sîntem mistici.»
Cine e filozoful român prin excelențå? «Nae Ionescu e singurul filozof român: singurul care are acces fårå neliniște la transcendent. El ancoreazå nu în imanențå, ci în transcendențå.» Dar cu toate acestea, îi obiectez, a fost implicat în mod profund în «imanența» vremii sale… «Da’ eu n am vrut så fiu legiuitor? și asta m a împiedicat så gîndesc?» Înseamnå cå ar trebui så nu mai facem distincție între gînditor și conducåtor… «Ba o facem, dar nu i despårțim cu orice preț; sînt tipi care îmbinå în ei și una și alta.» Så înțeleg cå vå considerați unul dintre acești tipi? «Nu chiar. Nu știu cine mi a spus, Radule, cå eu nu sînt om, ci o abstracție. A exagerat.»
«…Înainte, fumam cît doi turci. Fumam țigåri foarte tari. Dacå fumai o țigarå „Plugar“ lîngå o pisicå, o fåceai så strånute pînå cråpa… Am fumat pînå cînd am fost la un prieten doctor, care mi a fåcut o radiografie; m a întrebat: må Petricå, tu cîți ani vrei så mai tråiești? unul sau doi? Din ziua aceea m am låsat pentru totdeauna de fumat. Fårå remușcåri sau reveniri melancolice.»
Ați avut mulți prieteni… «Mulți… Petre Pandrea, Nicolae Tatu, Silvan Ionescu, Emil Cioran, Noica, Eliade, Vasile Munteanu, Toma Vlådescu, Ion Moța, Sorin Pavel, care a murit în mizerie, Racoveanu, Nae Ionescu, Crainic, Horia Stanca… Sorin Pavel, fiul unui profesor din Bråila, a fost licențiat în filozofie la Iași și trebuia så dea un doctorat la Berlin, pe care înså nu l a mai dat. Nicolae Tatu, profesor de matematicå, întîi a fost de filozofie; ne a și vizitat pe aici… Vasile Munteanu, ziarist, a fost redactor la ziarele Adevårul și Dimineața. Era de stînga.» Isteț? «Cît poate så fie unul de stînga! Toma Vlådescu, ziarist de extremå dreaptå, fåcuse nu știu ce studii, dreptul, cred, la Paris. Era franțuzit råu. Petre Pandrea a låsat doar o carte, Portrete și controverse, dar a fost un mare jurnalist… Au murit mulți…» Cred cå oamenii, în vremea dumneavoastrå, puneau mai mult spirit, în ceea ce fåceau, decît aståzi. «Aståzi pun multå șiretenie — și știi de ce? Au impresia cå cineva vrea så i tragå pe sfoarå; și nu sînt departe de adevår.»
Revine la tema din tinerețe: gîndirea, gîndul și gînditorul. «Gîndirea mea, cu cît e mai cuprinzåtoare, cu atît e mai dureroaså. Am momente cînd må simt gîndire purå. E o iluzie: iluzia gîndirii pure. Gîndirea nu poate fi decît coerent formalå; puritatea e inaccesibilå din cauza existenței noastre bipolare — psiho biologice.»
Må întreabå dacå am mai scris ceva la Învåțåtura prin ¥nvecinare. — Foarte puțin. Am stabilit doar cîteva din funcțiunile și atributele ei: în primul rînd, învåțåtura aceasta e binecuvîntarea risipirii. Te abați de la cele dinainte ale tale și zåbovești în locul acela unde ți a ieșit în cale învåțåtorul; mai mergi ceva și iar te oprești, lårgindu ți viața. În al doilea rînd, învåțåtura te smerește; tu ești cel care vine al doilea, primul fiind învåțåtorul, care a pregåtit șederea ta, învecinarea ta. Învåțînd, îți recuperezi familia, te aduni iaråși în logica viețuirii tale rotunde; mișcårile îți devin calculate, cuvintele måsurate. În al treilea rînd, prin învåțåturå, prin locuire în curtea înțeleptului, devii simplu. Te obișnuiești cu monotonia cereascå a lui Dumnezeu, cu ritmurile și respirațiile spiritului; începi så înțelegi ce înseamnå învecinarea cu taina; capeți din blîndețea ritmului liturgic. În ultima parte a învåțåturii, învåțåtorul nu te mai ține de mînå, nu te mai strunește. Ai acum un mers optim, fårå grabå sau moleșealå; învecinîndu te, capeți certitudinea cå singura scåpare este în sus — iar scara spre cer este lungå, fiecare treaptå trebuind luatå în serios, deosebitå de celelalte.
Înainte de a se cunoaște și a se iubi, vecinii ridicå garduri stabile, obsesive și interogative prin poziția lor separatoare, pînå cînd sînt scurtate, låsat fiind un pîrleaz, al trecerii prin salt de la o locuire la alta. Biblioteca și Biserica își ridicå zidurile — înalte, obsesive, separatoare; înțeleptul te învațå så le vezi ca pe niște învecinåri, ca pe niște spații la care poți apela oricînd ai nevoie și nu numai… Îți aratå care sînt pîrleazurile cunoașterii, fåcînd din tråirea ta în lume un infinit prilej de vizitare și iscodire.
O culturå puså sub semnul învecinårii e o culturå cu mai multe șanse de a transforma existența ei în lume într o învåțåturå, pentru sine și pentru alții. Spiritul capåtå valențe pedagogice; omul de culturå își ia în serios rolul de educator, avînd o nouå viziune asupra celor din cetate, pe care îi considerå, acum, potențiali elevi. Se reinstaureazå raportul de cåldurå învåțåtoreascå. Cuvîntul nu se pierde atîta vreme cît este învåțat, transmis testamentar prin învåțåturå. O culturå bazatå pe relația duhovnic (învåțåtor) – ucenic (elev) e menitå unei perpetuåri foarte adînci în istorie. Și mai ales, cu acest nou canon, o asemenea culturå e menitå și ascensiunii cåtre cer. Þuțea face o necesarå legåturå între durata istoricå a culturii și menirea ei în vecie: deopotrivå aparținînd celor douå planuri, Þuțea e un ambivalent semn, cåtre påmînt și cåtre cer; ca un hornar colindînd pe stråduțele vechi ale unei culturi ce nu a țîșnit încå spre universalitate, Þuțea, cu scara pe umår, ne îndeamnå la o urcare spre cer care niciodatå nu poate fi prea tîrzie.
26 ianuarie 1991
O zi frumoaså. Zåpada, cîtå a fost, s a topit. Parcå e primåvarå. «Știi ce mi place mie, Radule? Cornuri cu dulceațå de caise sau de zmeurå; îmi place untul cu måmåligå, ostropelul de pui, cu oțetul åla din el, peștele fript. Era un pește sårat, care se desåra, și se numea cosac.» În pușcårie nu cred cå ați avut asemenea melancolii gastronomice… «Nu, pentru cå ar fi însemnat så må amågesc prea tare. Îmi aduc aminte cå la mine la țarå, la Boteni, aveam douå curți: una mai lungå, lîngå poartå, și alta rotundå, lîngå grådinå. Aveam optzeci de gåini… Mi a spus mie o basarabeancå, zice: rușii bolșevici sînt cei mai siniștri mincinoși de pe påmînt… Pe vremea țarilor nu existau chei la uși. Orice vagabond putea mînca; își fåcea trei cruci la icoana Sfîntului Nicolae și pleca… Termenul de muncå nu se aplicå la intelect, deoarece munca e legatå organic de membre, iar nu de spirit. Munca e mecanicå.» Dar «munca» intelectualå ce este? «Știu și eu…» E poate o ardere? «S ar putea.»
Îmi povestește cum mergea la tîrg cu mama, cum își alegea hainele și cît de mîndru era la întoarcere. Viața de liceu n a fost o viațå liberå. A stat în internat. Abia în perioada studenției a început så se miște liber, så meargå oriunde și så poatå sta în bibliotecå ore întregi. «Am pierdut orice speranțå de realizare a societåții drepților, pe care o visam în tinerețea mea. De ce or fi oamenii așa de råi între ei? de ce så aibå unul maså de om și så l vadå pe altul murind de foame, iar el så crape de såtul? Am auzit cå moartea de foame nu e chiar de nesuportat, înså omul råu seamånå cu pantera: sare la gît chiar dacå e såtulå.»
Vine un grup de studenți care îl întreabå asupra cåilor pe care trebuie så meargå pentru a nu face compromisuri și pentru a se împlini spiritual. Þuțea le då sfaturile de rigoare și îi trimite cu arme și bagaje la modelul generației interbelice, spunîndu le în același timp și ce atuuri au fațå de aceastå generație. Le mai spune cå, pentru a se realiza, trebuie så realizeze intersecția între conștiința de generație și conștiința individualå. Le cere iertare cå nu i poate însoți pe drumul acesta, pe care și el l a fåcut cîndva și pe care ar dori mult så l parcurgå din nou — måcar teoretic. Se consoleazå cu faptul cå poate în sfîrșit, båtrîn fiind, så spunå lucruri care så nu fie suspectate de avîntare revoluționarå sau de elan inconștient. Îi îndeamnå så abordeze punctele esențiale ale culturii și så nu se ducå la intermediari ci, pe cît e posibil, så aibå un contact intim cu sursele. La plecare, studenții îl întreabå ce etalon så aibå în måsurarea faptelor lor. — «Eminescu.» Atît? «Ajunge!»
Må întreabå dacå nu cred și eu cå tinerețea e totuși, pentru cei båtrîni, o consolare. Cum så nu… «Dar vezi, Radule, nu te poți consola decît în måsura în care ești conștient cå ți se continuå o operå; înså ce faci atunci cînd nu ai ce så ți se continue?» Vorbiți de dumneavoastrå? «Nu, eu nici nu må gîndesc în mod serios la o continuare.»
Revine la imaginea omului panterå. Îmi spune cå existå totuși și exemplul bunåtåții infinite: bunåtatea materialå umanå, prelungitå prin cea divinå, devine într adevår infinitå. Deși nu infinitul funcționeazå în creștinism, ci absolutul. Spune cå, pentru unii, infinitul e la fel de periculos ca și finitul mizer. Și ce poate apårea în vid? «Nimic. Dumnezeu e absolut. Se vorbește despre infinitatea divinå raportînd o la timp și spațiu; oricum, infinitul, neavînd conținut, este echivalent cu neantul. Deci adevårul, chiar dacå e dual, real și logic, este în esențå absolut.»
Îi spun cå cineva, în preså, l a prezentat ca diplomat; ce pårere aveți de aceastå prezentare? «Eu nu sînt diplomat. Consider diplomații niște fotbaliști. Eu må consider economist de stat.» Ca economist de stat a avut ceva de spus în perioada interbelicå. «Am încheiat primul tratat economic între Regatul României și noua putere sovieticå, la Moscova. Am spus și altå datå: nu am slujit țara diplomatic, ci eroic.»
«Eu nu candidez la sfințenie deoarece nu suport durerea fizicå. Nu må pot salva singur. A fi sfînt înseamnå a fi suveranul tåu perfect.» În închisoare ați fost totuși suveran pe voințå și trup… «Ei, atunci eram cot la cot cu Dumnezeu!» Iar acum? — «Acum, trebuie så må lupt și pe cont propriu, dar se vede treaba cå sînt un creștin imperfect…»
«…Ascultå! Nu credeam så nvåț a muri vr’odatå… Nu e måreț?»
30 ianuarie 1991
Dimineața, îmi spune cå ar dori foarte mult så iaså la aer. Ar vrea så mergem, dacå se poate, pînå la Boteni, în sat. Vrea så recapituleze geografic viața dintru început; så vadå și mormintele pårinților — mai ales.
— Dacå Hristos, în grådina Ghetsimani, a spus: «Întristat de moarte este sufletul meu», atunci un pråpådit ca mine ce mai poate så spunå?
— În mijlocul pråpådeniei naturii umane, cum poate fi posibil modelul?
— Ca så fii model trebuie så ai calitåți care, platonic vorbind, så fie demne de imitat.
— Cred cå în lumea modelelor funcționeazå distincția dintre imitare și participare.
— Hristos participå la Absolut, fiind o parte din el, în timp ce eu doar aspir, imit. Aspirația e doar o tendințå, iar nu o participare. Creștinismul este o religie absolutå, dar, vorba lui Gandhi, are un cusur: e prea perfect! Poți så l imiți, imperfect, dar una e imitarea și alta e participarea care te face så te realizezi în tine, prin el, în mod total. Sînt foarte puțini creștini totali. Sau må înșel eu… Eu înså nu am afirmat niciodatå, cu obråznicie, cå sînt un creștin perfect.
— De imperfecțiunea creștinismului dumneavoastrå e legatå și teama de moarte?
— Moartea må pune în contact cu Dumnezeu fårå nici o problemå. E adevårat cå tråiesc ca în formula aceea: silå de ziua de azi și teamå de ziua de mîine, dar så știi cå nu mi convine så mor. Cu ideea morții s au împåcat doar sfinții.
— În disperarea aceasta nu vå deosebiți prea mult de Cioran.
— Cioran nu e deloc disperat. Eu cred cå se preface. Dar sînt momente cînd disperarea e un fenomen real. Moartea nu e un fenomen real? Neîmplinirea, în imaginea idealului, — cå eu m am gîndit pe mine supraom și constat cå sînt o vietate om — nu e o suferințå? Eu am fost cum poate fi orice om. Nu må deosebesc de nici un om, fiindcå nu fac ierarhii culturale cînd e vorba de destin uman. Prin destin, Kant este egal cu Ghițå Popescu.
— Poate cå vå proiectați prea mult în afarå.
— Nu existå om care så nu se extrapoleze, care så nu se proiecteze în afara lui, oricît de mediocru este.
— Creștinismul nu opereazå cu destine.
— Eu am folosit aici cuvîntul destin în sensul lui comun, iar nu religios. Creștinismul este o egalitate misticå. Ne diferențiem în funcție de treptele aspirațiilor noastre spre transcendentul mîntuitor. Realitatea misticå e transcendentå, adicå singura Realitate, cåci ce este imanent nu e real, ci aparent. Dacå anulezi omul mistic, råmîne un animal. De aceea, Eliade lucreazå pe conceptul de homo religiosus.
— Dar cum råmîne cu incapacitatea de a urma modelul creștin?
— Creștinismul, gîndit real, e inaplicabil pentru cå e absolut. Știi ce înseamnå a fi creștin? A coborî Absolutul la nivel cotidian. E imposibil! Doar sfinții… da, sfinții. Ei sînt creștini absoluți. Restul sîntem creștini organizați.
— Faceți deseori apel la modelul sfințeniei. Modelul sfințeniei e un model tinzînd spre modelul hristic, iar nicidecum un model limitå, inhibator.
— Evident. Teoretic. Nu știu cine a spus cå a fi sfînt înseamnå a fi anahoret, dar cå a fi anahoret nu determinå obligatoriu så fii și sfînt, deoarece nu ai capacitatea de a face minuni. Eu cred cå dacå apare un sfînt acum, în București, rîde lumea de el… Seamånå cu Tånase… În lumea modernå, sfințenia este aproape impracticabilå. — La nivelul cetåții. Omul, în general, tråiește spre sfințenie, dar nu la sfințenie. Una e så fii spre Ploiești și alta e så fii la Ploiești. Aceasta este drama omului modern.
— La nivelul cetåții. Dar soluția este asumarea personalå a rigorilor spirituale…
— Creștinismul, în esența lui, e legat de actul individuației.
— Ispita cea mare este colectivismul dinamic — care, în formele lui brutale, poate suprima orice efort individual, nerecunoscîndu l ca valabil.
— Uite, de exemplu catolicismul se distinge de ortodoxie prin activism, care dåuneazå Absolutului mistic. Adicå activismul supraîncårcat se cheamå moralism, iar nu religie.
— Se impune o precizie misticå…
— Tot ce ține de Absolut exclude ideea de metaforå sau de comparație.
— În lumea modernå, omul a mutat centrul spiritual de pe dubla axå a Bisericii și a Culturii pe cea din urmå, distrugînd un echilibru mai mult decît necesar.
— Dacå nu e religioaså în sens creștin, cultura e civilizație. Nu existå culturå laicå; dacå existå, aceea nu este culturå. Nu poți fi om de culturå în Europa decît creștin, pentru cå, altminteri, ești taxat ca barbar.
— Acestei mutații îi corespunde una mai largå, de pe spirit — în sens paulinic — pe rațiune.
— Unde e rațiunea? Undeva, prin Cișmigiu. Am destulå rațiune. Nu mi trebuie mai multå. Nu mi ajutå la nimic. Pot face, pînå la miezul nopții, o sutå de silogisme. Inutil. Rațiunea nu ajutå devenirii, deoarece, dacå rațiunea ar fi apariție în iraționalul speciei, atunci nu ar mai fi nimeni idiot!
— Soluția consolårii, invariabil, cantoneazå în religios…
— Cum så nu! Nu vezi ce putoare este, de exemplu, natura? Te face neom și då cu tine de påmînt… Am avut o vreme în viața mea cînd am avut pasiunea gloriei. Acum mi se pare infantil. Gloria și puterea nu consoleazå în nici un fel. Eu sînt un soi de Socrate påcåtos, un om care se risipește în cetate. Asta e, de fapt, cultura! M am zbåtut o viațå întreagå så ajung creștin perfect și probabil nu e de nasul meu. Un creștin perfect cred cå existå, de vreme ce s a scris o carte ca Imitatio Christi. Eu nu pot så l imit concret pe Hristos, decît doar printr o gîndire religioaså, fiindcå în afarå de religie nu existå decît devenire, adicå neadevår. Din punctul acesta de vedere sînt salvat.
— Båtrînețea aduce cu sine o seamå de încercåri.
— Eu nu pot evita neplåcerile båtrîneții și nu må pot supåra pe Dumnezeu cå m a ținut pînå la aproape nouåzeci de ani. Înså båtrînii au o supapå foarte înțeleaptå: au dreptul la nerușinare. O nerușinare nelimitatå. Asta o spun pentru cine nu a ajuns nici måcar så aspire cåtre cer. Mulți båtrîni ar dori så se idiotizeze. Știi cît de fericit e un idiot?… Cînd må gîndesc la suferințele båtrîneții, îmi dau seama cå în natura asta oarbå cel mai mare geniu este geniul morții. Påi închipuiește ți cå eu, așa cum sînt acum, tråiesc cinci sute de ani! Ar fi o catastrofå cosmicå. Faptul cå murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.
Andrei mi a adus un aparat de înregistrat și casete. Am înregistrat, în paralel, douå interviuri care i au fost luate aståzi lui Þuțea de cåtre doi ziariști din provincie; am de gînd så înregistrez cît mai multe convorbiri, deoarece cred cå geniul protector al lui Þuțea nu este Gutenberg, ci Edison.
Sfîntul Iustin Martirul și Filozoful are o expresie: «rușinea de cruce». Și må gîndesc cîți dintre noi avem puterea de a nu ne rușina de cruce… Þuțea a fåcut din apartenența la creștinism un motiv de manifestare a eului și de curåțare a acestuia, demonstrînd cå intelectualul creștin nu e un handicapat, gramatical și conceptual, și cå semnul crucii e argumentul nobleții noastre. «Rușinea de cruce» e rușinea de jertfå; treisprezece ani de ne rușinare sînt o motivație suficientå a vehemenței cu care Þuțea mårturisește credința lui.
31 ianuarie 1991
Discutåm depre cum se poate pune o întrebare astfel încît råspunsul, oricare ar fi el, så mulțumeascå; existå o tacticå a întrebårii, care, cu mijloace autonome de zbor, poate så determine structura råspunsului. Þuțea îmi povestește cu umor despre disperarea hazoaså a întrebårilor fundamentale: «E un soi de furie a esențialului. Ar trebui totuși så fim gata så facem fațå acestei furii, așa cum preotul este gata oricînd så råspundå sectarului provocator.»
— Cred cå sînt cîteva idei stîncoase, de pe care cineva se poate lansa în våzduhul cercetårilor.
— Evident. Ideea de libertate, ideea de nemurire și ideea de adevår. Înså, ca så vedem adevårul, de exemplu, ar trebui så l consideråm ca fiind material. Noi nu putem ieși din carcasa simțurilor decît ipotetic. Adevårul absolut noi nu știm ce este. Adevårul absolut îl afirmå doar religia. Omul crede cå are o singurå cale cåtre adevår: demonstrația. Or, adevårul absolut este indemonstrabil. El este sau nu este. Nu existå cale spre el. De aceea, adevårul e revelație.
— Existå oameni care nu sînt, probabil, permeabili la revelație…
— Cred cå te referi la «proști». Viziunea mea, cå proștii sînt vinovați, este în sensul cå aceștia sînt damnați, iar nu cå au vreo vinå penalå. Se discuta cînd eram eu student la Cluj, la cåminul Avram Iancu, despre proști. Și vine unul, Tite Gheorghe, peste noi. Despre ce vorbiți, må? Despre proști. Zice: åștia reprezintå odihna sufletului nostru. Auzi! proștii reprezintå odihna sufletului nostru…
— Cu ce ar fi compatibili «proștii»?
— Cu progresul tehnic, care nu e un adevår, ci comoditate. Progresul e un util variabil. Ar fi fost util și pentru greci avionul, så nu se ducå dintr o cetate în alta cålare pe mågar.
— Alți refuzați ai adevårului se pare cå sînt nebunii.
— Nu se poate spune cå un nebun este inspirat. Pentru cå atunci spunem cå inspirația nu are limite. Inspiratul e un ales. Nebunul e patologic. S a vorbit despre «nebunia crucii», în sensul de exaltare a crucii, adicå de tråire supraintenså a acesteia. Dar asta nu ne aratå decît cå nebunia poate fi folositå și în sens metaforic, nu numai în sens patologic. Nu se poate totuși vorbi de nebunia lui Hristos! Orice om excepțional este considerat, la începutul vieții lui sau chiar și mai tîrziu, nebun, adicå nu seamånå cu toatå lumea. A nu semåna cu toatå lumea nu înseamnå cå nu ești zdravån, ci cå ești supradotat, ceea ce e cu totul altceva… Nebunia continuå, patologicå, aceea situeazå omul în afarå de cei buni. Nebunia e incompatibilå cu spiritul. La un spital de nebuni logica a murit, iar dacå apare, din cînd în cînd, apare ca un paradox — micå oazå de luciditate. E mult mai dramaticå și mai impresionantå vizita unei case de nebuni decît a unui spital de canceroși. Nu știu de ce, pe mine nebunia må impresioneazå groaznic.
— Nebunia demonstreazå, în fond, limitele practice ale medicinei.
— Medicina este arta vindecårii, care teoretic nu are nici o limitå. Dacå cineva, de pildå, are har și cu apå sfințitå te vindecå de cancer, eu iau act de acest lucru în mod științific. Medicina e pe de altå parte limitatå, chiar dacå, spiritual, e fårå limite. Se spune: ce e åsta? E de meserie doctor. Nu e corect. Doctorul, cu sau fårå voia lui, trebuie så știe tot. Cåci ce diagnostic îmi poate pune un doctor dacå eu înnebunesc pînå poimîine? Eu sînt un om destul de rafinat, iar dacå doctorul åla nu e ultrarafinat, poate så scoatå din mine un nebun incalificabil. Într un fel, nebunia este egalitarå. Un savant nebun, care vorbește anapoda, se deosebește de lelea Leana, dar conținutistic nu e departe de ea. Nebunii sînt, intelectual vorbind, uniformi.
— Ați avut vreodatå teamå de nebunie?
— Så ți spun cinstit… Am înfruntat durerea celor treisprezece ani de închisoare și pentru un motiv simplu: am avut o teamå cînd m au arestat, zic — så nu må supunå åștia la niște condiții de încarcerare (au fost groaznice condițiile!), încît så må întorc acaså nebun, adicå incapabil de a tråi.
— Frica de nebunie a influențat și îndreptarea cåtre Dumnezeu?
— Absolut!
— Am observat la toți camarazii dumneavoastrå de suferințå un aer foarte hotårît. Și o conștiințå naționalå foarte pronunțatå.
— Noi n am fåcut neamul românesc de rîs. Asta a fost grija mea, te rog så må crezi. Îmi era teamå så nu ofensez neamul românesc. Și toți din generația mea au simțit aceastå grijå. Dacå må schingiuiau ca så mårturisesc cå sînt tîmpit, nu må interesa, dar dacå era ca så nu mai fac pe românul, må låsam schingiuit pînå la moarte.
— Nu vi se pare uneori deranjantå declararea apartenenței la neam? Nu este cumva reminiscența opțiunii politice de dinainte de închisoare?
— Știu și eu… Acum, eu nu știu dacå noi sîntem apreciați pentru ceea ce am fåcut, înså så știi cå nu am fåcut o doar declarativ. Cînd eram la o izolare cruntå… Nu știu de ce må supårå corpul bibliotecii… Eram cu Gogu Teguiani și avea o cretå în mînå, și îi ziceam: mai trage o linie, Gogule!… și biblioteca, cu rafturile ei, îmi aduce aminte de liniile alea, prin care måsuram mizeria… Am suferit mult, dar nu știu, Radule… știi cum e? Am uitat tot. Am uitat! Poate cå e supapa de siguranțå a existenței, cå dacå ar fi o amintire cu acuitate a stårilor de atunci, aș înnebuni.
— Acum înțeleg de ce îl iubiți pe Don Quijote!
— Pentru cå și el a suferit pentru un ideal. E o monstruozitate så suferi pentru ideal în mod fizic.
— Tåria de a suferi pentru un ideal ați gåsit o, bånuiesc, în anumite date fundamentale ale ființei dumneavoastrå.
— Eu cultural sînt un european, da’ fundamentul spiritual e de țåran din Muscel.
— Avînd o structurå de felul acesta, ambivalentå, ce apreciați la un tînår?
— Pe mine må intereseazå un tînår în måsura în care e savant în știința lui și e religios.
— Argumentul creștin e cel mai des invocat pentru poziționarea omului în lume. Vå recunoașteți în el cu pasiune…
— Religia creștinå are o virtute pe care n a avut o nici un sistem filozofic în istorie: egalitatea absolutå, nedemagogicå, a oamenilor în fața lui Dumnezeu. Toți sînt oameni. Creștinismul nu e depåșit în istorie de nimic. Totul se poate numi pînå la Hristos preistorie, inclusiv grecii și romanii, cu Platon cu tot. E un båiețel… Eu cunosc filozofia greacå foarte bine: nu m am mîntuit cu ea în nici un fel. E mai mîntuitoare o rugåciune într o bisericå din Gåești, decît Platon.
— Relația cult–culturå…
— Dupå mine, ți am spus o și ieri, cultura se cheamå religie. Iar restul se cheamå civilizație. Cultura este spirit, și acest lucru nu se practicå decît în ritualul creștin, ultimul ritual din istorie, singurul, ca spectacol și conținut, inegalabil. Nu spun toate astea pentru cå sînt båiat de popå, cå asta nu înseamnå nimic, ci pentru cå așa este.
— Cultura greacå, de exemplu, nu contribuie și ea la formarea conștiinței religioase creștine? S a vorbit despre o «pedagogie spre Hristos»…
— Hristos, pentru a se face prezent, nu are nevoie de Platon. El e Dumnezeu, iar Platon e filozof. Omul capåtå conștiința religioaså în bisericå. Acolo o capåtå. Acolo vede icoanele sfinților, acolo vede pe Hristos. Așa devine țåranul om, adicå om creștin, pentru cå existå și om pågîn. Credința ne învațå cå omul nu e un model al existenței. El imitå modele transumane, dacå vrea så se depåșeascå.
— Imitarea modelelor transumane este determinatå și de un oarecare mesianism, în sens creștin.
— Oarecum. Mesianismul e activist, adicå e vehicularea unor forme care nu i aparțin; el le suportå și le poartå. Adicå formele lucrurilor ne fac posibilå cunoașterea lor, dar nu trebuie confundate cu lucrurile în sine. Toate formele astea pe care le vedem ne anunțå niște existențe care nu coincid, în realitatea lor, cu ceea ce înregistreazå ochiul imperfect. Acesta e geniul lui Platon, care n a fost în totalitate captivul imaginilor, ci și al esențelor. De aceea, el vedea lumea ca o iluzie. Tabloul acela, cu grota, e cel mai glorios din istoria gîndului omenesc. Omul vede doar lucrurile în imagine, în ghiciturå, dar nu în sinele acestora.
— Îmi spuneați odatå cå apreciați religia și din cauza ordinii social morale pe care o instituie. Din acest punct de vedere, fåceați o paralelå între ortodoxie și romano catolicism.
— Ortodoxia și romano catolicismul sînt douå surori egale. Nu seamånå cu protestanții, care sînt socotiți din punctul nostru de vedere eretici. Îmi place catolicismul ca ordine. Ortodoxia are înså taine, chiar dacå nu are și ordine. Catolicismul organizeazå viața aceasta dupå modelele religioase, care sînt un joc între absolut și relativ. De aceea, ortodocșii îi socotesc pe catolici mai puțin religioși decît ei, adicå nu sînt ståpîniți de mister, cum sînt ståpîniți ortodocșii.
— Aveți o mare admirație pentru ordine și pentru cei care o instituie.
— Ordinea de drept este una din mårețiile omului. Cå în afarå de drept e haos… Ordinea unei cetåți nu e nici naturå și nici supranaturå, ci este ordine de cetate. Ordinea nu trebuie så fie confiscatoare, ci protectoare, deoarece ordinea, în afara adevårului, e dezordine. La germani, e o ordine pe care nu o simți. Chiar cînd vezi un polițist, ca o statuie, pe stradå, nu ți apare coercitiv — ci regulator. Sînt și modești, germanii… Spun cå nu ei au inventat omul acesta germanic, ci e imitația omului francez, care a fost modelul absolut, un timp, al Europei. Noi, românii, nici nu avem nevoie så fim ctitori, cå îi avem ca stråmoși pe marii ctitori de așezåri umane: îi avem pe romani. De fapt, Europa are douå mari glorii: filozofia greacå și dreptul roman. Iar peste acestea și peste întreg universul se ridicå creștinismul, european ca formå de manifestare.
— Sub auspiciile traiectoriei spirituale a vieții unui om, ordinea se convertește în conștiințå a esenței?
— Cînd ajungi så cunoști lucrurile esențiale, Biblioteca Naționalå din Paris ți se pare ca cea din Ploiești. Eu fac deosebirea dintre sfînt și cårturar. Sfîntul este și cårturarul se face. A fi inteligent și a fi informat intelectual nu e un har.
— Ați muncit mai mult pentru exterior decît pentru interior.
— E adevårat. Am muncit mai mult la construcția cetåții decît la a mea. De aceea am și imperfecții… Tot ce am adunat în mine n am construit pe silueta mea, ci am mutat în afarå. Fårå succes, bineînțeles!
— În lipsa unei cårți de vizitå bibliografice, nu aveți regretul cå nu ați întemeiat o școalå? Dåruirea în afarå ar putea justifica asta.
— Påi nici Nae Ionescu nu a avut! El spunea: må, pe mine så nu må imitați, cå asta se cheamå maimuțårealå. Fiți voi înșivå un model real și absorbiți din univers și din viațå geniul necesar. L am auzit eu! Am dat în afarå și nu m am construit îndeajuns din cauza unui entuziasm social. E drept cå nu te poți face om singur, integral. De fapt, omul integral e o aspirație. Perfecțiunea e ceva de neatins. Perfecționarea e un proces, în timp ce perfecțiunea e o stare. Perfecționarea e o prezențå simplå, în timp ce perfecțiunea e o prezențå absolutå.
— Conștienți într un fel de neputința omului de a atinge perfecțiunea, ateii au înlocuit idealul spiritual cu cel material.
— Materia ca atare nu existå. Ai våzut materie undeva? Nu se poate. Vedem pomi, oameni, cer, stele… Manifeståri ale ei, dar pe ea nu. Lucrul e existențå, nu materie. La lucruri ajungem, dovadå cå le avem și le folosim. Existå un concretism la care avem acces. Påi uite, camera asta, cu tot ce e în ea, este expresia concepției concretiste. O vedem ca atare… Înapoia lucrurilor punem douå concepte. Astfel, înapoia lucrurilor poate så stea: materia sau Dumnezeu. Materia e dumnezeul ateilor.
— Ateii aspirå la gåsirea adevårului în viața de aici.
— Viața nu se poate spune cå posedå adevår; ea aspirå la adevår. Se vede cå omul e un animal imperfect, nu? E imperfect. Pentru cå eu leg perfecțiunea de nemurire, or nemurirea, în viziunea umanå, este misticå, nu fizicå. Dacå omul tråiește biologic, nu mai e o ființå perfectå… Ce i adevårul în sine nu poate spune nimeni. Simpla comoditate mintalå, adicå ordinea interioarå și acordul dintre ea și ordinea exterioarå, nu înseamnå adevår. Adevårul poate fi model ideal spre care ne mișcåm asimptotic, din aproape în aproape… Eu cred cå sînt neliniștit și în somn, gnoseologic, nu numai în stare de veghe. Cît ești viu, ești neliniștit. Se interpune între noi și lucruri — asta a fost minciuna aia, a lui Kant, care nu poate fi evitatå — o perdea senzorialå care ne face så nu avem acces la simplitate. Existå totuși, spre fericirea noastrå, o normalitate — relativå, dar existå.
— Drumul cåtre simplitate este opacizat și de isteria tehnicå și informaționalå.
— Lumea, acum, e ancoratå în cultul genialitåții. Dovadå progresul în afarå, mecanic. Atît. Cu cît sîntem mai avansați, mecanic și material, cu atît sîntem mai departe de esența realå a lumii, de sfințenie. Un sfînt poate fi și analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcå ideea de sfințenie e legatå de ideea de minune. Un sfînt poate face o minune. E posibilå minunea ca faptå a lui, dar la geniu nu. Geniul face ispråvi, nu minuni. Acum, și la sfințenie se pune o problemå: dacå este puritate în sine și dacå, pentru a beneficia de conceptul completitudinii, acastå puritate înseamnå perfecțiune. Léon Bloy a spus cå singurul regret valabil este acela de a nu putea fi sfînt!
— O parșivå alunecare se face dinspre creștinismul ca revelație spre un creștinism ca ideologie…
— Creștinismul nu e ideologie, cå atunci se aseamånå cu marxismul. Religia este expresia unui mister tråit, or ideologia e ceva construit. Dacå scoți ideea de revelație din creștinism, nu mai facem biserici, ci facem școli primare, universitåți, și în loc så ai colțul cu sfinți, ai colțul cu Newton, cu Galileo, cu Copernic… Nu știu cine a fåcut o glumå cu un «templu al științei». Te pråpådeai de rîs!
— Progresului, în lumea actualå, i se oferå din ce în ce mai mult atributele esenței.
— Progresul e palpabil. Dar știu eu ce i asta? Dacå e esențå? E bine, oricum, cå eu må simt mai bine acum decît în grotå. Nu? Progresul existå, de la o generație la alta, dar nu știu dacå spiritul poate fi gîndit progresiv. Spirit este și la un cosaș, și la Kant. În grade diferite. Se mai poate vorbi de esența spiritului, cînd are grade diferite? Eu nici nu știu dacå omul a atins adevårul în sine. El concepe uneori adevårul în forma unei comoditåți socio mintale, adicå dacå nu ești deranjat în construcțiile logice ale minții, te crezi cå ești adevårat. Adevårul în sine nu l posedå nimeni. Adevårul în sine e Divinitatea. Dacå ești cu Hristos tråiești în adevår fårå så vrei. E conceptul participației. Unii oameni — sfinții — sînt posesorii revelați ai adevårului și alții sînt guvernați de conceptul participației. Dar și participația e un act spiritual, care presupune o stare. Nu orice om poate participa. De pildå în fizicå, participå toți țåranii la fizica lui Einstein?… Adevårul în sine e de necunoscut de cåtre omul singur. Asta a spus o și Kant. E inaccesibil la scara omului. Lucrul în sine al lui Kant e o limitå, e o stare limitå și la care totuși nu ajungi, ci spre care te miști. Omului nu i este interziså calea spre adevår… Am spus eu odatå cå dacå un preot din Bårågan, cînd se roagå, este Dumnezeu cu el, atunci preotul åla înlocuiește toatå Academia Românå…
A urmat un dialog nåstrușnic despre sistemul solar; am încercat så refacem ceva din uimirea primului om care s a uitat cu mai multå atenție spre cer. Þuțea crede cå acel om nu putea fi decît un muntean, un påstor. Cu detașare, grație, naivitate și profunzime, am dialogat douå ore așa cum se dialoga, pe timpuri, în școlile ateniene sau în cele asiatice — cu multå culoare, aproximînd subiectul. Se fåcuse noapte, iar de la etajul opt al camerei noastre se vedea luna mergînd spre Cișmigiu. Am stins lumina și preț de o jumåtate de orå, cît a stat în cîmpul nostru de cercetare, ne am uitat la ea cu atenție. «Radule, în lunå direct nu putem fi, pentru cå nu e locuibilå. Mi s a spus cå nu are atmosferå.» Poate de aceea e atît de albå, nu credeți? «Se poate. Îi admir pe cei care s au dus în lunå și care s au întors.» Ați vrea så locuim undeva anume? «Påi nu ți am spus cå vreau så mergem la mînåstire? De fapt, pentru filozofi orice loc în spațiul terestru este egal; vreau så spun cå orice loc în spațiu are condiții obiective de existențå.» Luna a dispårut; ne întoarcem cu ochii și cu gîndurile în camerå… «Påmîntul, planeta asta din sistemul solar, dragå Radule, pare un mister cum permite viața. Nu numai cå o permite, dar o și favorizeazå. Eu nu våd în afarå de Påmînt un loc unde am putea viețui. Dumnezeu ne a plasat aici, în condițiile astea fåcute tot de El.» Și Luna e fåcutå tot de El, dar nu spre locuire; poate doar pentru a fi admiratå… «Ce este adevårul în sine nu s a råspuns; toate stårile comode, materiale și mintale, ale omului nu exprimå adevårul în sine, ci ståri.» Sîntem condamnați la subiectivitate, la poezie, în ultimå instanțå, nu? «S ar putea så ai dreptate.»
2 februarie 1991
Despre spirit și materie; dacå existå baze biblice ale acestei dualitåți; despre Mozart; existențå.
— … Sugestionîndu må, verific puterea spiritului asupra materiei. Omul tråiește sub semnul acestui dualism.
— Omul adamic era sub o altå stare decît aceasta?
— Dualitatea materie spirit e primordialå. Adam și Eva, ne aratå Biblia, aveau tulburåri psihice, emoții.
— Deci dualismul nu e urmarea cåderii în påcat.
— Nu. Adam nu confundå înainte de påcat spiritul cu materia.
— Dovadå cå L iubește pe Dumnezeu, cå se rușineazå de El sau cå simte singuråtatea și tristețea.
— Spiritul constå în intelect și sentiment, cu toate cå sentimentul e mai aproape de senzorial. Intelectul e transsenzorial. La mine, înțelepciunea funcționeazå polar: negativ și pozitiv.
— Cum negativ?
—Må împiedicå de la acte autodistrugåtoare.
— Aveți cultul eroului.
— Sigur.
— Dar eroul nu mi se pare cå ține de tipologia creștinå.
— Într adevår. Creștinismul penduleazå între om, martir și sfînt.
— Eroul, în aceastå ierarhie, ar putea så aibå drept corespondent pe martir.
— Nu e greșit. Martirul e mult deasupra omului obișnuit, dar nu are încå statutul de sfînt… Må întristeazå de moarte muzica asta.
— Mozart?
— Da. Îmi då motive de melancolie. Må descentreazå… Pentru a fi intelectual, trebuie så joci echilibrat între ideal și concret. Și så faci distincțiile esențiale. Harul e un dat, în timp ce imitația e un dobîndit succesiv… Toatå drama existenței mele e cå nu pot så renunț la mårginirea mea. Nu pot și nici nu vreau så sar peste mine… Numai pe sfinți nu i pot suspecta de neacceptare și neîmpåcare cu durerea. Sfințenia este inexplicabilå la scarå umanå. Principalul lucru care distinge pe sfînt de omul obișnuit e capacitatea taumaturgicå. Minunile. Sfîntul are forța de coeziune a pietrei.
¥n general, ne pregåtim så vorbim; ne dregem glasul și ne ordonåm cuvintele de început. Þuțea se pregåtea så tacå. La el tåcerea avea un început; începea så tacå. Nu era tåcerea care apare în timpul unui dialog, cînd asculți ce spune celålalt. Tåcea în mod personal: monotåcere. S ar putea crea o imagine necompletå, dacå nu am lua în considerare și pe Þuțea cel ce tace. Cuvintele și ideile se încurcau la un timp, cu un ultim zornåit de pinteni și spade, și din acel moment începea tåcerea — grea, înfricoșåtoare, ciudatå; plinå de cîntec. Respira mai gråbit, ca într o fugå. Ochii i se fixau pe un obiect din preajmå; nu era o privire continuå, ci cu dese clipiri, dovadå cå nu era un simplu reper, ci îl cerceta, oarecum. Aceeași privire cu care întîmpina uneori pe cîte un vizitator… Tåcea nu pentru cå nu mai avea ce spune, ci pentru cå, avînd atîtea de spus, de mårturisit, tåcerea era atunci cea mai bunå formå de a comunica, de a «vorbi»; vorbire tåcutå. Trecînd peste oameni și lucruri, tåcerea lui parcå råspundea unei tåceri mai mari; dialog între tåceri: de ce? încotro? Chinuitå, prinså în limite nefirești, pe nemåsura originii sale divine, ființa umanå tace tåcînd împreunå cu tåcerea tainicå a lumii. Cuvîntul, prin tåcere, devine duh; mesajul prinde ceva din precizia lucrurilor ce sînt, iar nu care devin, prin comunicare. Un munte are o tranșanțå ce i vine din tåcere. Þuțea tåcînd era cel mai univoc semn: fårå ambiguitåți sau treceri, existența lui pilduia atunci prin simpla geografie. De aceea, era suficient så l vezi pentru a ști ceea ce are de spus. Acum, învecinarea era la cotele ei maxime; te învecinezi cu muntele învåțînd din tåcerea lui. O pace se depunea în camerå, ca un strat de praf cosmic sau de zåpadå — asumînd. Ia må, Doamne!… Tåcerea se rupea, un vînt de cuvinte risipea omåtul vorbirii în nevorbele de pînå atunci. Þuțea își înålța vocea ca un colț de stîncå în mijlocul apei, ascuțit, semeț, dureros de subțire spre vîrf — nici o pasåre nu putea så se odihneascå, ci doar så se învecineze, zburînd —, avînd în adîncuri nebånuita temelie a tåcerii, zonå în care nici un pește nu tulburå apa și nici o plantå nu și unduiește podoaba.
4 februarie 1991
Realizåm cîte decenii ne despart: exact șapte. El — 6 octombrie 1902; eu — 23 octombrie 1972. Are o mare bucurie pe chip. Îmi spune cå, în sfîrșit, tråiește sentimentul veciei istorice; singurul lucru care l neliniștește este acela de a nu muri înainte de a fi spus tot ce s a întîmplat în cei șaptezeci de ani. Îl întreb ce distincție face între inteligența tinereții și înțelepciunea båtrîneții.
— Înțelepciunea båtrîneții e mai mult inteligențå, iar inteligența tinereții e mai mult teorie. Înțelepciunea e mai neteoreticå. Cå înțelept poate fi și un cîine… Se zice: un cîine înțelept! Sau un țåran. De aceea, nu trebuie confundat înțeleptul cu savantul. Înțeleptul este un om care are experiența vieții. Atît. Experiența nu e revelație, ci o acumulare de date. Revelația este cunoaștere fulger.
— Facem distincție între revelație și inspirație.
— Revelația este intervenția directå a Divinitåții, iar inspirația este intervenția ei indirectå. Acolo unde textele biblice sînt revelate, se presupune cå au fost dictate de chiar Dumnezeu.
— Ați avut în viațå momente de inspirație sau alt fel de momente?
— Nu cred. Mi au plåcut oamenii cu duh. N am fost un mizantrop, dovadå cå nu suport singuråtatea. Și cînd eram copil și må trimiteau cu vacile, numåram pînå la jumåtate de milion ca så scurtez timpul, așa eram de plictisit singur.
— Ați fost de multe ori cu vacile?
— Påi aia e academia mea!… Știi ce îmi puneau de mîncare? Douå cepe și o bucatå de måmåligå, într o micå tråistuțå. Asta era mîncarea mea cu vacile. Ceapå d aia aș mînca cu plåcere și acum…
— Se pare cå ați continuat și în pușcårie academia…
— În pușcårie eram permanent revoltat. Må gîndeam întotdeauna la zbaterile unui pițigoi captiv într o colivie. Sinuciderea pițigoiului captiv e o mîndrie, nu știu cum, la nivel animal… Temnița te mai umple și de urå. Resentimentele acolo sînt firești, cå dacå nu suportå o pasåre captivitatea, cum s o suporte un om… Så fii limitat în spațiu, și de cîte ori auzi o ușå trîntindu se så… Totuși, nu am auzit de nici o råzbunare acolo. Înså capeți o mare poftå de dreptate.
— Am discutat de mai multe ori despre anii de temnițå. De fiecare datå adåugați o articulație, astfel încît, încercînd så fac un portret al deținutului politic, am ajuns la cel mai clar portret de om liber prin gînd și credințå.
— Pårerea mea este cå omul cel mai semnificativ este homo religiosus… Mulți au considerat Renașterea italianå, unde omul este situat în centrul universului, ereticå din punct de vedere creștin. Antropocentrismul este viciul ei esențial. Nae Ionescu, nu îți ascund, era teocentric perfect, adicå spunea cam așa: fac cu umilințå tot ceea ce fac la nivelul meu, avînd perpetuu supraordonarea Divinitåții și limitarea mea, din rațiuni transcendente, în timp și în spațiu… Eu m am simpatizat cu Nae Ionescu deoarece nici el nu era un mare împlinit. Nici el… Știa så sufere pentru adevår, la o adicå. Tråia maxima aceasta: suferința este calea regalå a mîntuirii.
— Vå preocupå formele de intermediere între cele douå lumi. Aspirați la o unitate consolatoare…
— Din punctul de vedere al metafizicii, Evul Mediu ne e superior. Toatå acea ceartå a universaliilor stråbate tot Evul Mediu. În științå nu poți fi decît aristotelic. A gîndi platonic știința înseamnå så o faci imposibilå tehnico practic, adicå s o privești în sine. Cineva spunea: Platon ne duce într o zonå eteratå unde nu mai putem respira, iar Aristotel are amabilitatea și gentilețea de a ne aduce înapoi, în lumea våzutå! Nu poți scoate utilul din cîmpul cunoașterii, ca om. Nu poți face lucrul åsta. Înså e o evidențå cå tot ceea ce e folositor nu este necesarmente adevårat.
— Adevårul este totuși operant.
— Adevårul în genere este operant, adicå este uneori eficient. Are efecte pozitive. Tot ce nu e eficace este ficțiune. Poate nici atît. Și ficțiunile au, uneori, o utilitate.
— Cum vedeți progresul tehnic?
— Nu trebuie ignorat. A avea dispreț fațå de tehnicå înseamnå a fi incorect. Eu nu sînt tehnocrat, dar trebuie så recunosc cå tehnica este universal utilå. Tehnica, la originile ei, are cunoașterea limitatå a lucrurilor, care folosește în båtålia pentru adaptare. Nu se poate vorbi totuși de o tehnicå infinitå.
— Înțeleg cå știința are un aspect dual sau, mai direct spus, este alcåtuitå din teorie și din practicå.
— Știința are, cum spui, un dublu aspect: pragmatic și explicativ teoretic. Partea explicativ teoreticå e perfect utilå. Eu am fåcut odatå o afirmație — nu mi amintesc cum a decurs demonstrația: tot ce teoretic este just practic este necesarmente just, dar nu și invers, cum ne aratå istoria omului. Omul a avut în istoria lui și practici stupide.
— Marea ispitå a omului modern este autonomizarea…
— Autonomizarea puterii poate fi consideratå demonicå. Puterea este moralå; ea nu reprezintå nimic în sine, ci trebuie raportatå la utilul social. Puterea degajå în sine istoria. Oprindu se la putere, omul devine victima uneltelor sale și ofensator fațå de Dumnezeu, care i a dat aceastå putere.
— Autonomizarea puterii se revendicå dintr o presupuså unitate materialå a lumii.
— Unitatea materialå a lumii nu știu dacå poate fi demonstratå, dar poate fi cercetatå. De pildå, cele douå operații mintale principale, sinteza și analiza, ne indicå natura materialå a lumii. Materia este — dar știu eu dacå ceea ce vedem noi multiform e materie sau altceva? Noi nu i zicem cireșului sau prunului «materie». Materia ca atare este noua divinitate falså. Nefiind demonstrabilå, materia seamånå a divinitate…
— Distingem, iaråși, între materie și concret.
— Concretul existå. Materia ca atare nu o gåsim nicåieri. Materia purå e o ipotezå. Concretul este ceea ce cade sub incidența simțurilor. De aceea, chiar dacå ai cele mai rafinate instrumente de måsuratoare, tot în lumea sensibilå te afli, cînd e vorba de concret. Concretul este.
— În virtutea jocului concret–materie purå, am putea defini conceptul ca fiind cel ce face legåtura între cele douå lumi?
— Bineînțeles, deoarece conceptul este expresia jocului dintre empiric și logic.
— Omul este condamnat la acest joc, mulțumindu se cu manifestårile variate ale lumii și neavînd acces la esențå, la puritatea izvorîtoare a acestora.
— Savanții råmîn la constatarea legitåților lumii fenomenale. Nu pot defini lumea fenomenalå. Materia e consideratå ca fiind în sine și ca substrat al tuturor lucrurilor sensibile. Așa ceva nu s a dovedit. Este un nou mod de a percepe Divinitatea, coborîtå la acest nivel.
5 februarie 1991
Despre dreapta și stînga — distincții și precizåri; modul lor de manifestare în istorie; o posibilå soluție, între extreme.
— Care sînt caracteristicile dreptei?
— Caracteristicile dreptei sînt: 1. naționalism — națiunea ca punct terminus al evoluției, concentrînd specia om; 2. monarhism — principiul monarhic ca o constantå istoricå în teoria formelor de guvernåmînt; 3. ierarhie socialå — afirmarea principiului selecțiunii naturale, dar nereacționar, fiindcå suflul ortodox nu permite elitei patosul distanței aristocratice; 4. unitatea de conducere… nu e vorba de conducere colectivå, ci de unitatea membrelor conducåtoare; 5. proprietatea privatå ca sediu al libertåții. Nu e de conceput libertatea fårå proprietate; orice om trebuie så fie considerat proprietar individual ipotetic, chiar dacå nu posedå nimic.
— Iar caracteristicile stîngii…
— Caracteristicile stîngii sînt: 1. egalitarismul cu orice preț; 2. lipsa ierarhiei sociale autentice, pe baze valorice; 3. ateism manifest; 4. proletcultism sinistru; 5. structurå iudaicå, în ideologie și conducere.
— Extrema stîngå a låsat mult sînge în istorie…
— Stînga nu poate guverna, Radule! Cînd vine la putere, e pustiu. Dar este un blestem: de ce nu folosește schemele guvernamentale ale burgheziei?! Cum e asta? Și de ce popoarele, totuși, au mers spre stînga? Dacå Elveția ar fi fost comunistå, puteai fi tentat så crezi cå a fi comunist, ținînd de un spațiu social atît de redus, nu e semnificativ, dar cînd pe un spațiu ca Rusia de mare s a experimentat, cred cå nu mai e nici o îndoialå cå comunismul nu are ce cåuta, ca doctrinå socialå, în lumea modernå. Rusia a demonstrat tehnic, practic și teoretic nulitatea comunismului.
— Comunismul e anularea evidenței.
— Så mi aråți mie egalitate în vreunul din regnurile cunoscute — mineral, vegetal, animal și uman! Så mi aråți mie principiul egalitåții cu valoare absolutå! Și atunci cred și eu în democrație… Comunismul înseamnå negarea evidenței, deoarece nici nu ieși bine din caså și te întîmpinå lucruri, însuflețite și neînsuflețite, inegale, și dacå mai vorbești de egalitatea comunismului, atunci înseamnå cå ești sau sifilitic, sau nebun.
— Social democrația, ca soluție de centru stînga, cum vi se pare?
— Social democrația nu e nimic. Fațå de comunism, ea e neputincioaså. Cel puțin comunismul, unde a triumfat, te belește sistematic. Și are forțå. Social democrația nu te ajutå chiar dacå poate. E neputincioaså.
— Comuniștii sînt legați de materie ca șarpele de påmînt.
— Comunismul e imanentism absolut. El mutå omul complet în lumea asta. Comunismul înseamnå negația omului total, cå omul total aparține la cele douå lumi: lumea trecåtoare și lumea veșnicå. Ori comunismul ancoreazå în dimensiunea lumii trecåtoare, adicå nu este uman. Pentru cå dacå îi spui unui om: må, ești un animal muritor — și dupå tine råmîn doar viermi și minerale, îți då cu bîta în cap!… Comuniștii sînt atît de tereștri, cå eu nici nu i aș låsa så se urce în avion, și între București și Moscova i aș pune så meargå pe jos, umplînd desagii cu mîncare, din loc în loc…
— Comuniștii sînt un fel de extratereștri, atît de mult se deosebesc de oamenii normali.
— Ei nu au, în primul rînd, patrie. Sînt apatrizi. Și åsta e un cusur atît de mare, încît nu meritå dezbateri. Specia om, ca atare, e o concepție purå. Existå neamuri, nu neamul omenesc.
— Impresioneazå printr un revoluționarism exagerat…
— Comunistul e un fals erou. Adicå știe cå este animal, știe cå e rațional și știe cå e absolut muritor. Adicå, cu toatå raționalitatea lui, între el și dihor nu e nici o deosebire.
— Așa se explicå de ce, pentru comuniști, oamenii se constituie în turme.
— Comunismul e o falså înțelegere a corpului social. Adicå societatea, în loc så fie organizatå ierarhic, e degradatå la rangul de cireadå. Nu poți fi liber dacå te absoarbe corpul social. Comunismul e absorbția individualitåții de cåtre comunitate. Comunismul face pe toți oamenii uniformi, ceea ce e împotriva naturii. Oamenii nu sînt egali de la naturå. «Declarația drepturilor omului și cetåțeanului» a Revoluției franceze începe printr un sofism: oamenii sînt egali de la naturå! Asta vede și un idiot — cå nu sînt egali! E o idioție din prima propoziție a celebrei Declarații…
— Comunismul inițiazå un cult al muncii…
— Am citit pe unul, de la Ministerul Muncii, care fåcea apologia muncii, și eu am demonstrat cå munca e un blestem. Cå înainte de påcatul originar cådea para målåiațå în gura lui Adam nåtåfleațå… Și a devenit muncitor din curiozitatea Evei… Da! Eu înțeleg munca drept un blestem.
— Ca peste tot, și la noi comunismul a însemnat o tragedie.
— Și comuniști mai existå în România! Au atîta nerușinare… Poate cå cei de acum nu știu ce s a întîmplat. Comuniștii nu au låsat loc de bunå ziua. Oricum, și numai teoretic și tot îți dai seama cå e o monstruozitate. Comuniștii au vrut så ne facå fericiți cu forța: så fiți fericiți, cå vå ia mama dracului! Adicå så månînci bine, så bei bine, så dormi bine, și la loc comanda!
— Monstruozitatea comunistå e totalå și teoretic vorbind.
— Påi a face mesianism din egalitarism nu e o nebunie? Seamånå Kant cu Ghițå Fleașcå? Så fim serioși. Fleașcå nu are nici o vinå cå e așa. Dar românii au un proverb, cînd Ghițå Fleașcå se întinde dincolo de gardul lui: så vorbeascå și nea’ Ion cå și el e om! Asta e ironie…
— Så abordåm și cel de al doilea termen. În primul rînd, vorbiți mi de forma «clasicå» de manifestare a dreptei în România, mai precis a extremei drepte: legionarismul. Existå, cred, unele confuzii terminologice în ceea ce l privește, nu?
— Fenomenul legionar românesc a fost confundat cu fascismul italian și cu național socialismul german. Dreapta româneascå nu seamånå cu aceste douå forme ale dreptei europene, fiind mistic creștinå. Aspectele creștine ale dreptei românești îi dau acesteia caracter de constantå a ordinii naturale, care, chiar dacå nu a fost realizat, elita socialå aspirå permanent la el… Legionarismul e mistic creștin. Fascismul e, ca și național socialismul, nereligios. Acestea sînt explozii etno istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salveazå prin creștinismul ståpînitor înlåuntrul lui. Adicå legionarul nu se simte bine decît în umbra bisericilor și a troițelor.
— Dar nu credeți cå aceastå «salvare» este, în definitiv, și pieirea lui? Må refer la faptul cå întotdeauna în istorie, chiar și în structurile politice cele mai teocratice, ieșirea religiei în cetate, altfel decît sacerdotal, a provocat mari drame. De multe ori m am întrebat de ce legionarii au fost cei mai chinuiți dintre membrii vreunui partid din România. Și atunci mi am råspuns în stilul lor, gîndindu må cå e o pedeapså a lui Dumnezeu. Scoțînd cålugårii pe Calea Victoriei în pas de defilare, nu faci nici istorie, dar nici nu afirmi credința, pentru cå funcția monahului este de a participa rugåtor la viața cetåții, iar nu de a participa direct, implicativ. Patriarhul Miron Cristea, ca regent și apoi ca prim ministru, a fost o figurå jalnicå. Aproape cå låsase Biserica în paraginå…
— Legionarismul a cåutat românul în sine…
— Și l a realizat?
— Nu. N a putut. A rîvnit peste limitele puterii lui.
— Care au fost cauzele apariției legionarismului?
— Nu știu care dintre conducåtorii legionarilor a spus: «Noi apårem în vidul național.»
— Sunå ciudat aceastå expresie. E posibil așa ceva? Se poate accepta ideea cå, în curgerea istoriei unei etnii, poate så aparå o gaurå, un vid? Eu cred cå vidul poate så aparå în momentul în care ceea ce este este supradimensionat, supralicitat, încît își pierde acoperirea semanticå și afectivå, devenind un nu este.
— E adevårat cå nu poți så absolutizezi românul — român absolut! —, cå vin francezii: stai, nene, cå sîntem și noi… Dar a absolutiza poporul român nu e de condamnat. Legionarul vrea så facå din românism absolutism. Asta e — cå ne place sau nu ne place. Totuși, vina legionarilor este cå au absolutizat noțiunea de român. Asta e adevårat. Dar ce erau så facå? Liberalii, de exemplu, seamånå cu francezii. Liberalii sînt români numai fiindcå vorbesc ca noi și au pe adreså «România». Îi gåsești în România: Ghițå Popescu, liberal din Gåești!
— Dar liberalii nu sînt «națiunea», ca så determine, prin faptul cå sînt incolori, «vidul».
— Au fost și alte cauze…
— Cårui fapt îi datoreazå legionarii cåderea în dizgrația Germaniei naziste?
— Legionarii au spus așa: capitala României este la București, iar nu la Berlin. Și cu asta s au sinucis. Au fost declarați antinaziști. Hitler credea cå va face din ei instrument nazist în Balcani. Dar nu a fost așa.
— Aceasta e cåderea în exterior. Dar în interior?
— Påi uite, cînd noi avem dreptul så spunem «bunå ziua» doar o singurå datå pe an, asta se cheamå dictaturå. Legionarii au procedat dictatorial. Cele douå extreme nu au vrut så discute niciodatå nimic cu nimeni și s au întredevorat ambele, dovadå cå au dispårut din spațiul european… Burghezia se aflå între stînga și dreapta, și trage fiecare de ea. Singurii necinstiți sînt cei de stînga. Singurii proști sînt chiar burghezii. Iar singurii martiri sînt cei de dreapta. Au suferit popoarele crîncen, atît din cauza dușmanilor dreptei, cît și din partea comuniștilor. Și uite, e atît de liniștit Apusul åsta! El poate så facå oricînd ordine în Europa, dar nu vrea… Fierbe în zeama lui proprie.
— Deci în afarå semeția naționalå, deloc de condamnat, iar în interior tirania, care chiar dacå e fåcutå cu scopuri nobile nu poate fi scuzatå în totalitate. Acestea sînt, pe scurt, cauzele cåderii legionarismului la noi. Legionarismul vi se pare reversibil?
— Nu. E un fenomen total ireversibil. Dacå ar apårea cineva cu gîndul så l reediteze ar cådea ușor în epigonismul cel mai sinistru.
— De ce?
— Pentru cå lipsesc condițiile și starea de spirit de atunci, cînd lumea era mai predispuså så suporte tirania extremelor.
— Proces ireversibil… Cum vi se pare, acum, mișcarea legionarå din perspectiva istoriei?
— Legiunea a fost singura mișcare de revigorare creștinå și naționalå din acest veac, din România.
— Singura mișcare care și a propus în mod limpede și declarat lucrul acesta. Dar cred cå orice partid ar trebui så și propunå și chiar declarå uneori un asemenea scop. Deci nu declarația a unicizat Legiunea, ci modul în care a pus în practicå aceastå declarație… Ce pårere aveți despre demagogia unor publicații gen România Mare, Europa etc.? Și ele proclamå revigorarea creștinå și naționalå…
— Ar trebui båtuți cu frînghia în piața publicå. Niște mincinoși. Au preluat doar lozincile.
— L ați cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu?
— Corneliu Codreanu spunea despre mine: am stat zece nopți sub o ploaie de stele cåzåtoare; m am plimbat zece nopți, pe malul Mårii Negre, cu Petre Þuțea.
— Aståzi vå simțiți la fel de atașat de ideile și atitudinile din tinerețea interbelicå? Ce ați recomanda unui tînår pus în fața unei posibile opțiuni politice?
— Nu am cum så fiu atașat de o himerå. E trecutul meu. Trecut! Iar în ceea ce privește opțiunea unui tînår, e liber så aleagå între formele normale de manifestare politicå, dar nu între extreme. Nu ai cum så alegi între extreme. Ori o respingi pe una și o accepți pe cealaltå, ori nu ai ce discuta cu nici una dintre ele.
Îmi povestește despre taberele legionare, unde se construiau canale, biserici și școli; un revoluționarism din care aveau så se inspire, mai tîrziu, comuniștii.
6 februarie 1991
Continuåm discuția începutå ieri. Îi pare råu cå nu poate da amånunte mai precise, dar trebuie så l înțeleg; îmi spune cå a tråit în istoria acelor vremuri și i a prins adevårurile, stårile, datele. «Voi, generația de azi, din påcate nu aveți nici datele epocii și, prin urmare, nu puteți avea acces nici la ritmul vremii. Doar afectiv, ceea ce e foarte periculos; din afectivitate și aderare necondiționatå se nasc fanatismele și extremele.»
— Din punerea în paralel a celor douå structuri mentale și politice, de dreapta și de stînga, — mai precis, noi ne am referit la formele extreme ale acestora — am înțeles cå nici una nu acoperå în întregime gradul de acceptabilitate care så o impunå în istorie pentru o duratå mai lungå: stînga — ca extremå — eșueazå în demagogie și crimå, plecînd de la o utopie negativå; dreapta — tot ca extremå — eșueazå în tiranie și în izolare. Atunci, în cadrele cetåții umane, ce sistem politic este acceptabil?
— Singurul sistem suportabil, fiindcå e compatibil cu demnitatea și libertatea umanå, este liberalismul englez. Sistemul liberal: ești un om — și nu un confiscator al vecinilor tåi, ci un concurent al lor. E competiție de valori, nu confiscare umanå. În Evul Mediu a fost tiranie, apoi a urmat lumea liberalå modernå, dupå care a încercat o luptå comunismul, care nu este Ev Mediu complet, ci e numai aspectul tiranic al societåții medievale… Și încå în societatea medievalå exista o supapå de siguranțå: religia…
— Liberalismul este cam ateu…
— Cam este. Indivizii nu, dar el, ca sistem, este ateu. El, global, nu e mistic. Și dacå nu e mistic, nu e religios. Poate så nu fie antireligios, dar poate så fie nereligios, ceea ce este aproape același lucru. Religia e superioarå statului, avînd o autoritate extraordinarå. S a și spus: întoarcerea socialå este întoarcerea spre mistica medievalå… În Europa s au verificat toate sistemele social politice posibile. De la tirania medievalå la liberalismul modern și pînå la bolșevismul rusesc. Mai multe experimente sociale nu se pot face. Nu mi imaginez. Toate fac parte din evoluția omului.
— Organic, la ce treaptå ar trebui så se opreascå omul?
— Organic, omul nu se poate opri la el însuși, cå asta e anarhie. Dar nu se poate opri exclusiv nici la social, cå asta e tiranie. Trebuie så stea la intersecția dintre social și individual.
— Și credeți cå liberalismul realizeazå aceastå intersecție?
— Da. Numai cå are un defect: nu se poate evita, prin competiția durå care se practicå în liberalism, apariția deșeurilor sociale, adicå a neajutoraților.
— Existå un joc între biologic și social…
— Un joc deschis, neterminat. Nu s a gåsit formula de echilibru între individ și societate care så nu aibå nici un rest. O formulå convenabilå, durabilå. Cînd dominå individul, e anarhie; iar cînd dominå societatea e tiranie. La intersecția dintre acestea douå se situeazå oamenii activi și creatori. Oricum, individul nu a putut fi anulat… A dovedit o societatea modernå. Într o fabricå, crezi cå toți muncitorii sînt egali tehnic? Nu. Mașina nu egalizeazå, dar nici nu naște personalitåți. O formulå socialå idealå nu s a descoperit. Liberalii spun cå ei au descoperit o… E adevårat cå statele liberale, fațå de Rusia bolșevicå, sînt la apogeu! Liberalismul poate fi rațional, nu organic, în timp ce bolșevismul e irațional… Liberalismul e compromis totuși, måcar prin faptul cå a închis ochii în fața comunismului. Dar, pentru a nu pierde experiența socialå a liberalismului, am putea folosi metodele și elementele lui bune…
— Nu credeți cå fiecare gînditor care face declarații — prin operå sau prin alte mijloace — ar trebui så vizeze o eficacitate imediatå?
— Nu cred cå e posibil un ecou imediat. Dar ar trebui. Unde existå un cap bine organizat — så cheme presa… Dar publicå presa o declarație vastå și complexå asupra ordinii? Asta e întrebarea. Nu cred. Știi cum ar fi ideal? Un numår de ziar în zece pagini: un manifest organizat perfect. Asta ar produce un efect cotropitor… Dar nu e posibil. Ne am obișnuit prea mult cu spiritul colectiv și ne am obișnuit så suspectåm orice personalitate. Zicem: åsta e punctul lui de vedere, då l în må sa! Știi cå asta e o slåbiciune a noastrå, a românilor. Și nu numai… S ar putea ca de la nord la Marea Mediteranå un singur francez så fie purtåtor al adevårului și Franța toatå så fie captiva erorii.
— Cum am putea proiecta o asemenea declarație?
— Trebuie så ne gîndim la cadrul ei, la dimensiunile ei, la spațiul aplicat, la condițiile istorice în care ne aflåm, la receptivitatea poporului român aståzi. Sînt foarte mulți factori obiectivi care må împiedicå så manifest ceva. Nu e ușor, mai ales cå acum se tråiește din improvizație, de pe o zi pe alta. Improvizația e nota dominantå a actualei guvernåri românești.
— S ar putea ca tocmai aceastå stare de improvizație så ne fie de folos. Cå dacå vine în aceastå atmosferå un element de stabilitate și esențialitate, ar avea un impact foarte mare…
— … Demascînd improvizația, cåreia i se opune setea de constant social istoric. Setea de constanțå socialå så domine în declarația aceasta… Da’ nu știu dacå românii sînt dispuși så primeascå definitivul ca formå a politicului. Dacå declarația e prea vehementå, e un șoc și lezeazå atîtea interese individuale încît nu are efect. Iar dacå e cåldicicå, e tot atît de råu. Trebuie så gåsești ceva median, pentru cå linia medianå are acces. Dacå ești original, ești un curios, un interesant — atît. Trebuie så depåșim jocul dintre interesant și just. Teoretic explicativ, teoretic configurativ și practic normativ, e foarte greu de împåcat toate mințile și de gåsit o medie a lucrurilor general valabile. Îmi dau seama eu… så nu crezi cå stau de pomanå aici! N am gåsit nici o formulå de a aduna voințele… Eu am fåcut niște ieșiri dintr astea, globale, fårå efect prea mare. E foarte greu. Am început și eu så fiu captivul colegialitåții, adicå al gîndirii în comun, în colegiu. Am fost multå vreme captivul individualitåții și mi am dat seama cå colegialitatea e superioarå, antreneazå forțe mai multe, care în mod firesc capåtå o dominantå. Un grup social activ are forțå. Intereseazå ca grup, iar nu fiecare în parte… Poate så aibå un șef, dar grupul e forța care impune. Așa e normal și în felul acesta aș vedea pregåtirea unui manifest menit så aducå ceva nou, benefic și constant.
— Ce problemå credeți cå ar trebui så rezolve, înainte de toate, declarația?
— Problema proprietåții, care e aproape insolubilå. Marea proprietate e sterilizantå, ca și mica proprietate, care e neputincioaså. Suma micilor proprietåți nu duce la o sumå creatoare. Nu știu care tip de proprietate, imobiliarå și mobiliarå, poate concentra forțe sociale incoruptibile și de neînvins. Cu toate astea, în climatul proprietåții private, fiecare dobitoc poate ajunge proprietar. Nu l împiedicå nimeni. Dacå are capacitatea socialå corespunzåtoare, poate så devinå, din muncitor sau șomer, proprietar. Aceastå posibilitate trebuie exploatatå. — Cå nu e interzis nici unui individ så devinå proprietar asupra unui fragment din spațiu… Trebuie så înfrîngem tendința asta, de neîncredere.
— Neîncrederea, trecutå în plan spiritual, ne îndeamnå la demonstrație, la neputința traduså logic, confiscîndu ne și îndepårtîndu ne oarecum de logica credinței.
— Credința nu are nimic comun cu demonstrația. Convingerea are. Te pot convinge dacå îți demonstrez, dar nu pot så ți comunic credința mea. Credința råmîne o participare. Credința ne separå pe unul de altul și ne adunå pe amîndoi la un loc.
— Teologul, de exemplu, e afirmativ iar nu demonstrativ. Se bazeazå pe calitatea persuasivå a adevårului enunțat, iar nu pe cea a adevårului dovedit, demonstrat.
— Da. Teologul e superior, prin aceasta, filozofului. Filozoful se aflå la intersecția dintre teologie și științå. Vorba neamțului: nici pește, nici carne!
— Dar filozoful are și el acces la adevår…
— Evident, deoarece la urma urmelor situarea spiritului în adevår e vocaționalå.
— În filozofie sînt exemple de mai mare sau mai micå participare: Platon și Aristotel.
— Platon este etern, real, mistic și arhetipal. Aristotel este util, aparent, rațional și logic. De la Platon la Aristotel treci de la dialog, forma vie a ideilor, la sistem… Original, în filozofie, este considerat sistemul.
— Spuneați cå în cetatea româneascå de aståzi lipsesc personalitåțile. Cum definiți personalitatea?
— Eu definesc personalitatea ca fiind acel individ înzestrat cu capacitatea de a se dårui. Eroul e o personalitate — deoarece nu și mai aparține.
— Vedeați în protestantism un model de proastå neaparținere de sine a operei — care, crezînd cå îi aparține lui Dumnezeu, de fapt își aparține tot sieși, acelorași limite.
— Protestantismul e o religie coborîtå la rangul de moralå pentru grådinița de copii.
— E frecventå confuzia, «protestantå» i aș spune, între fantastic și mistic.
— Fantasticul e transsenzorial și nu știm dacå e din nimic sau din ceva. Dar, ca så fii fantastic, trebuie så fii în afarå de concret și de real. Trebuie fåcutå distincția dintre sensibil, fantastic și mistic. Fantasticul nu e totuna cu misticul și nici cu sensibilul. E mai aproape fantasticul de senzorial, dar foarte depårtat de mistic. Fiindcå mistica înseamnå vehicularea misterului.
— Pentru cå tot vorbeam despre confuzii, iar confuzia e un semn al neinițierii, ce recomandați unui tînår så studieze pentru a putea intra, problematic și conceptual, în zona cugetårii și a cunoașterii?
— Citește un tratat de psihologie, pentru aspectele sufletești, citește un tratat de teologie, citește un tratat de istorie a filozofiei, citește un tratat de logicå, pentru aspectele relațiilor sociale, și citește un tratat de antropologie. Cu toate acestea, oriunde te ai duce, grådinårești cu orice aspect teoretic, practic sau tehnic cu care te întîlnești.
— Aceste cårți corespund unor trepte de cunoaștere…
— Existå trei aspecte fundamentale ale cunoașterii: aspectul teoretic explicativ, aspectul tehnic configurativ și aspectul practic normativ. Cunoaștere, configurație și normativitate — sau viața în realizårile ei discontinue.
— Iar corespondența pe planul gîndirii…
— A gîndi sistemic e una; a gîndi dialectic e alta; și a gîndi empiric e alta. A gîndi empiric înseamnå cå ești prizonierul senzorialitåții; a gîndi dialectic înseamnå så fii prizonierul discursivitåții mintale; iar a gîndi sistemic, logic, înseamnå a gîndi rațional, a fi captivul schemelor raționale, al gîndirii formale.
— În toate acestea, intuiția ce rol joacå?
— Existå o relație constantå care ți fixeazå poziția în lume: relația subiect–obiect. Acest dublu termen te definește ca om în univers. Cînd intuiești ești subiect, nu obiect. Nu te identifici cu obiectul. Intuiția este nemijlocire, și nu poate fi niciodatå nici purå și nici atotcuprinzåtoare. Intuiția e suficientå, deoarece e legatå de un obiect imediat. Se vorbește despre intuiția purå. Nu a putut fi demonstratå, fiindcå intuiția purå e transsenzorialå. Nu poți intui, dacå admiți intuiția sensibilå, decît un obiect concret, iar dacå admiți intuiția dublå — deci și intuiția purå —, atunci intuiești un obiect ideal, fårå corespondent în lumea concretå.
— Intuiția trebuie deci canalizatå.
— Påi una e så fii intelectual propriu zis și alta țåran, care are și el intelect și intuiție. Are scule, dar nu poate face mare lucru cu ele.
— Creația ar fi caracteristicå primului…
— Nu știu dacå se poate vorbi despre creație propriu ziså, la scara omului. El e prefigurat. Nu vine pur, ci fåcut. Și tot ce cunoaște cunoaște din acest fåcut.
— Atunci unde se aflå finalitatea gîndirii?
— Nu știu cine dintre gînditori a spus cå rostul gîndirii este så purifice, în etape, limbajul de impuritåțile empirice. Limbajul pur.
— Puritatea poate fi învecinatå cu în sine le?
— Într un fel… În sine le e incognoscibil. Existå transsenzorialul sau incognoscibilul, în mod ideatic, în noi. Omul e de fapt un damnat: nu poate cunoaște pur. Cunoaște cunoscînd. Dintre cei doi termeni ai lui Kant, fenomenul și lucrul în sine, lucrul în sine e un concept limitå. Dincolo de el nu se poate merge, deoarece omul e un animal care tråiește captiv în cușca simțurilor și care are o gîndire șchioapå.
— În sine le råmîne un «de ce?» nerezolvat.
— În fața întrebårii « de ce?», te izbești de formula regresului în infinit. Tot te întrebi «de ce?» — pînå ce ajungi la o limitå unde de ce ul moare. La de ce ul absolut nu a råspuns nici un om pînå acum. Ce finalitate ai tu nu poți råspunde, cå te izbești de limitele cunoașterii subiective.
— În cazul acesta, libertatea e pe moarte…
— Libertatea autonomå e de neconceput. Dovadå cå apari, dovadå cå crești, dovadå cå descrești, dovadå cå îmbåtrînești, dovadå cå mori… Ești predeterminat.
— Nu ți råmîne decît så intri în spațiul ocrotitor al Bisericii.
— «Robește må, Doamne, ca så må simt liber!…» E definiția creștinå a libertåții. Adicå ești liber întru Dumnezeu, nu în tine, care ești finit, și mergi la bisericå deoarece crezi, iar nu pentru cå știi.
Seara am privit iaråși luna: era foarte aproape; albå, rotundå, pårea stingherå în lumea ei; se recunoștea doar în stelele ce i perpetuau lumina și în luminile Påmîntului. Þuțea îmi povestește cum, copil fiind, visa la o scarå mare, mare de tot, care så l ducå acolo, sus, pe una din stele. «Îți închipui? Ce schimbare! De la stele am ajuns så aspir la conducerea unei stele locuite și epuizate, care mi a dat mai multå durere decît mi ar fi putut da universul în întregime… Cuvîntul pe care l folosești, smerenie, e atît de cald… Hai så adormim. Noapte bunå!»
8 februarie 1991
O zi încårcatå; douå interviuri pentru preså, mulți vizitatori. Spre searå, atmosfera s a echilibrat. Am råmas singuri, în acordurile lui Bach. Þuțea vrea så ascultåm, dacå se poate, toți marii compozitori din istorie. Vrea så mi demonstreze legåtura de geometrie și ordine dintre o simfonie și un sistem filozofic; crede cå aceasta e forma cea mai organicå de asumare a unor rigori care så nu fie sterilizante ci, dimpotrivå, armonizante.
— Am observat cå vå preocupå foarte mult problema inspirației…
— Inspiratul are o oarecare autonomie a eului. Inspirația nu poate fi înlocuitå cu nimic. Experiența poate iniția parțial empiric. Experiența nu duce la adevår, ci duce la identificarea empiricå a unor fapte. Conștiința teoreticå e supraempiricå. Inspiratul se detașeazå de livresc și de experiențå. Adicå îi picå ceva în creier. Ca din cer, cum se zice.
— Inspirația ține de calitåțile persoanei.
— Oarecum. Se vorbește de «inspirația interioarå». Termenul este impropriu. Tot ce este interior nu este inspirat; e autonom. — Autonomia eului. Inspirația e de naturå exterioarå, misticå.
— Totuși, exterioritatea aceasta nu trebuie så corespundå unei interioritåți pe måsurå?
— Dacå n ar avea corespondențå interioarå, n ar exista poeți, ci numai sfinți. Inspirația are caracter dominant vocațional. Adicå e chemare… Inspirația se verificå prin natura ei înseși. Ai contact, în mod distinct de alții, cu lucruri la care ei nu ajung sau ajung greu.
— V ați simțit vreodatå inspirat?
— Niciodatå! Eu sînt un om fåcut. Un om construit cu sîrguințå. Douå vocații îmi lipsesc: cea de erou și cea de sfînt. Și nu må deranjeazå, pentru cå nu sînt singurul. Orice lipså îți demonstreazå sau o situație inexplicabilå, sau o neputințå. Påi uitå te acolo, în perete. Eu sînt acolo, nu în mine!
— Înså acum mai simțiți nevoia unei identificåri sau a unei reveniri la peretele cu cårți?
— Nu. Nu am ce så învåț de la el. Adicå — am învåțat destul. Existå o esențialitate mintalå cåreia îi repugnå supraabundența informativå.
— Informația e modul omului de a se înșela pe sine, atunci cînd supraabundența ei riscå så i taie legåtura cu realul.
— Omul e un animal care se poate înșela și care înșalå la discreție.
— Ați avut vreodatå tentația de a înșela în mod esențial, grav?
— Știu eu?… O singurå forțå nu am înșelat o niciodatå: nu am înșelat poporul român! Eu nu pot så gîndesc intelectual pur poporul român. Adaug un fluviu afectiv la gîndirea mea.
— Aceastå afectivitate v a costat mult.
— E adevårat. Treisprezece ani! Înså eu nu vreau så fiu mai mult decît ceea ce sînt. De aceea, pentru ceea ce sînt, trebuie låudatå închisoarea… A fost întrebat un țåran, în închisoare: ce înțelegi din tot ce spune Petre Þuțea? Zice: nu înțeleg nimic, dar e o grozåvie! Auzi!… Mi am spus: elitele morale nu seamånå cu cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecåți. Cei care fac silogisme sînt, fațå de Adevår, ca acele curci care se încurcå printre popice.
— Ați avut deseori dorința de a vå implica în viața cetåții…
— Cum så nu! Un mare intelectual care nu se implicå în viața socialå e un anahoret. De fapt, dacå gîndim pragmatic, societatea ar trebui alcåtuitå doar din savanți și ingineri…
— Aceasta e o viziune materialistå.
— Evident. Materialiștii ne deosebesc de animale prin faptul cå nu avem coadå. Am învåțat la închisoare cå omul e un animal stupid, deoarece confiscå libertatea semenilor lui. Tiranul e un om absurd și lipsit de rușine. Nu îi este rușine så și chinuie semenii… Omul captiv nu poate fi fericit. Sîntem captivi în univers. Ne ajunge aceastå grozåvie… Dar så intensifici aceastå captivitate, pînå la nivelul pușcåriei — numai omul e capabil de asemenea nebunie.
— E suficientå limitarea naturalå…
— Cînd vorbim de libertate, apare o corecturå: moartea. Omul basculeazå între libertate și moarte. Singurii oameni care nu pot fi suspectați cå se înfioarå în fața morții sînt sfinții.
— Și eroii…
— Eroul merge pînå la anularea absurdå a existenței și nu mai este el, ci întruparea idealului pentru care luptå.
— Dar geniile?
— În fața lui Dumnezeu nu existå genii, Dumnezeu lucrînd nu cu genii, ci cu oameni.
Panå de curent. Continuåm discuția pe întuneric. Îmi spune cå așa era și la cursurile «serale» din închisoare. «Vorbeam pînå tîrziu. Pînå cînd venea gardianul și råcnea: liniște! liniște! liniște! Amuțeam cu toții.» Îl întreb cum ar vedea un sistem social care så excludå temnița. «E necesarå! Doar în utopii, poate, nu ai s o gåsești, dar și acolo pentru cå oamenii sînt selectați.» În democrația superevoluatå nu ar fi posibil acest lucru? «Cine știe? Oricum, democrația e un sistem social care face posibilå existența idiotului alåturi de geniu!» În cazul acesta, nu se prea deosebește de egalitarismul comunist… «Se deosebește prin lege: funcționeazå. În vreme ce, în comunism, legea nici nu existå; e tiranie.»
9 februarie 1991
Un lung dialog despre cunoaștere. Uneori ne opream pentru a respira liniștea aduså de muzicå… Dialogurile noastre încep så aibå aerul unor ceasuri de tainå: cînd se întîmplå så intre cineva în camerå, Þuțea schimbå subiectul; un soi de pudoare ideaticå. Cînd îmi povestește de anii de temnițå, îmi vorbește în șoaptå — și nu din fricå, nicidecum, ci dintr un instinct de a nu face zgomot în jurul unui lucru atît de grav: de a fi fost martor la nebunia lumii. Îl întreb dacå nu considerå dorința omului de a explica totul un viciu.
— De fapt, explicația a murit acum, în lumea modernå. Deoarece a murit cauzalitatea, care e înlocuitå cu constatarea și descripția. Cauzalitatea, prin regresul în infinit, nu oferå nici o soluție. Nu gåsești cauzele fenomenelor. Omul nu a putut, de cînd a apårut și pînå aståzi, så explice de ce se întîmplå un lucru sau un fenomen. «De ce» și «pentru ce». N a reușit så explice. A circulat mult ideea explicației, dar acum a fost înlocuitå cu descripția. Constați și descrii, nu explici. Nu te mai întrebi, în știința modernå, cauzal, ci constați — descriptiv și util. Spiritul din noi e cåutåtor, nu explicativ.
— Cåutarea e înruditå cu curiozitatea.
— Curiozitatea e poarta strîmtå prin care intrå cunoașterea lucrurilor. Se poate face o legåturå și între curiozitate și necesitatea adaptårii. Ești curios så afli de ce se întîmplå fenomene nocive sau benefice, pentru a te adapta.
— Omul religios are voie så întrebe și så iscodeascå?
— Depinde de ce ul ce hram poartå, pentru cå, din perspectivå religioaså, Dumnezeu nu te împiedicå så cunoști cauza lumii, care existå, și cauzele fenomenelor. Nu te împiedicå!
— Hramul de ce ului poate fi și luciferic. Și atunci, se poate spune cå un asemenea de ce te duce la aflarea unor valori?
— Sigur, pentru cå valoarea nu e religioaså. Valoarea e conjuncturalå. E o apreciere, o proiecție subiectivå asupra obiectului contemplat, pe care l valorifici sau nu.
— Urmînd logica credinței, calea absolutå de cunoaștere e rugåciunea…
— Omul e un animal care se roagå la ceva. Cautå un model ideal. Și uneori nimerește, alteori nu. Cei care au descoperit modelul ideal și succesiunea fenomenului din el sînt creștinii… Ei au aflat care e rådåcina lumii.
— Consolarea raționalistå e mediocrå!
— Ei nu… Consolarea nu e mediocrå, de orice naturå ar fi. Omul e cåutåtor de consolare și cautå mîngîierea cum cautå copilul țîța må sii. Creștinii sînt superiori prin faptul cå au, de la botez, consolarea absolutå mereu la îndemînå.
— Neconsolați sînt doar lucizii. Cum e Cioran, de exemplu.
— Cînd ești lucid, ești în fața cimitirului. Luciditatea e o limpezire a spiritului nimicitoare. A fi lucid înseamnå a ți da seama perfect de limitele și neputințele tale. Luciditatea e o categorie dizolvantå. Înså la Dumnezeu n ai acces prin luciditate, cå Dumnezeu trebuie primit, nu înțeles. Totuși, Dumnezeu nu ne då atîta luciditate încît så ne copleșeascå singuråtatea.
— Cioran practicå și un fel de luciditate istoricå, în ceea ce privește traiectoria româneascå prin lume și timp.
— La Cioran e o deficiențå personalå, pe care el o proiecteazå asupra poporului român, sau e o constatare obiectivå a incapacitåții de a face istorie a poporului român. Eu, ca så må consolez, må gîndesc cå la Podul Înalt Ștefan cel Mare a zdrobit armata turcå. Påi åsta e un fleac? Gåsești în istoria poporului român puncte îmbårbåtåtoare… Cioran, cînd e pesimist, comparå poporul român cu Franța. Sau cu Anglia, sau cu Italia… Și, cînd constați expansiunea universalå a ålora, te apucå groaza. Dar grecii, dacå citesc istoria gîndirii din spațiul lor, trebuie, vorba lui Cioran, så se sinucidå! Capåtå sentimentul inutilitåții și al decadenței. Adicå nu mai poartå numele de greci decît în mod geografic. Atît! Ceea ce nu e cazul cu noi. Nu știu cine a spus, eu sau Cioran: Eminescu are meritul de a fi salvat onoarea spiritualå a poporului român!
— Raportîndu se mereu la defectele și calitåțile poporului român, Cioran tinde la un «sistem». Oricum, Cioran, fiind incitant, e fertil astfel. E sistemic prin fertilitatea ce o declanșeazå în celålalt…
— Fuge de sistem. Dar asta e firea lui. Am vorbit eu odatå cu el: må Emile, tu ai sistem? — «Må, nu må întreba dacå am coșciug înainte de a muri…» Cioran e o inteligențå purå. Are o singurå tråsåtura inadmisibilå în ființa lui: e neconsolator. E înså o inteligențå realå. Påi, pentru ca så te fîțîi ca el prin Paris, trebuie så ai inteligențå. E greu så te fîțîi acolo fårå inteligențå. Cå acolo inteligențå este! Ca så tråiești, am spus eu odatå — poate sînt nedrept —, ca så tråiești comod fårå inteligențå, trebuie så te muți în Bulgaria. Am discutat cu un bulgar la Moscova, cînd eram în delegația din 1940 a României. Bulgarul era de un cinism cå m a și mirat. Zice: dumneavoastrå cunoașteți Bulgaria? Nu. Cunoașteți istoria noastrå? Aproximativ știu de unde ați venit: de la Volga. Dar ce hram purtați, nu știu. Bulgarul zice: n ați pierdut mare lucru, fiindcå noi, deocamdatå, sîntem geografie purå!
— Cioran se zbate în cadrele unei drame pe care el nu o vede rezolvatå.
— Adevårat. Singura dramå a omului e cunoașterea apariției și devenirii lui; și conștientizarea limitelor lui în timp și spațiu. Deoarece setea de absolut nu i a fost satisfåcutå la grad biopsihic, omul e etern trist. Înså setea de absolut poate så fie și demonicå. Putere nelimitatå în timp și spațiu… adicå a te situa arbitrar și tiranic deasupra devenirii și ființei. A vrea nelimitat înseamnå a vrea în mod infinit. Mai mult decît putere. Puterea e oarecum limitatå. Voința este nelimitatå! Ceea ce ne limiteazå pe noi, cu toate cå avem o voințå nelimitatå, e devenirea vieții, boala, neputința… Devenirea ne indicå o sete etern nesatisfåcutå. Nelimitat este tot ce ne înconjoarå, în mod infinit și ipotetic, și nu putem niciodatå ståpîni deplin.
— Conștiința limitei e totodatå și conștiința cå nu ești beneficiarul unei libertåți autentice și totale.
— Libertatea ți o då numai Biserica, considerîndu te fiu dumnezeiesc. Fårå nemurire și mîntuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacå nu are în substanța lui ideea nemuririi și mîntuirii, nu e liber. Seamånå cu berbecul, cu capra, cu oaia… Libertatea îți apare cînd te detașezi de limitele tale terestre.
— Libertatea nu poate fi decît în comuniune.
— Biserica este viața în comuniune, revelîndu må pe mine mie. Ea impune învecinarea ca o condiție minimå de a gusta din bucuria Creației lui Dumnezeu. Pentru cå omul absolut liber decade. Absolut liber înseamnå nimic. Nimic și singur… Så ne închipuim omul singur în univers. Nu e nimic! El e legat de semeni. Așa are sens existența lui. Altfel nu are sens. E absurd, luat în el… Individualismul e caduc. Un singur om nu se poate autodefini. Nu știe ce este. El se definește prin semeni. Dumnezeu e descoperit în comunitate, iar nu individual. Så nu uitåm cå pustnicii vin dintre noi…
— Omul nu și poate gåsi definiția decît în mod spiritual.
— Altminteri e o ființå care cautå cåutînd și aflå neaflînd. Definiția omului este foarte greu de dat definitiv. Depinde la ce te raportezi: la semeni, la Dumnezeu sau la orice alt criteriu. Eu cred cå în sala de anatomie nu afli o definiție a omului. Fiindcå moartea are ca termen dual nemurirea. Or, setea de nemurire e definitorie pentru poziția omului în timp și în spațiu.
— Definind omul, îi definim, de fapt, și sensul.
— Cea mai mare dramå a cunoașterii umane e jocul între sens și nonsens. Asta e rådåcina dramei omului.
— De aceea, eu cred cå întrebarea «ce sens are omul?» e mai adîncå decît întrebarea «ce este omul?».
— Nu e mai adîncå. E mai misterioaså… Și mai neliniștitoare. Ce sens am eu ca så exist? Dar nu pot råspunde decît arbitrar, prin silogisme. — Adicå judecînd. Dar judecata mea nu e concludentå în ceea ce privește sensul existenței mele. Pe lîngå sens apare și nonsensul. Astfel încît poți gîndi autonom universul, fårå oameni!… De ce a apårut omul nu se poate råspunde. De ce ul este o încercare de a defini ceea ce este.
— Cunoscîndu și limitele și neputințele de a rezolva de ce ul existenței sale, omul ajunge la ideea de transcendent, dar pe care nu o poate concretiza. Nevoia de întrupare traverseazå toate zbaterile ființei gînditoare.
— Da. Întruparea. Adicå revelația… Dupå ce ai cunoscut påmîntul și sistemul solar, constați cå poate exista universul și fårå om, cå nu noi am fåcut universul și cå noi îl cunoaștem gata fåcut. Noi constatåm. Omul este un subiect care apare în lume — întrebåtor, relativ și constatator. Orice om care nu e hermeneutic autofilozofeazå. Adicå, el devine buricul påmîntului.
— Poziția interogativå a teologului cum vi se pare?
— Teologul gîndește fundamental. Are și puțin din gîndirea deterministå. El se întreabå asupra cauzei și finalitåții lumii. Fårå teologie — care e știința esențelor —, omul de științå știe neștiind… «Științificii», cum numea Nae Ionescu pe oamenii de științå siguri pe ei. Util lucru cå au fåcut trenul, dar trenul nu are nici un adevår în el. E un instrument… Ancorat în dogmå, teologul nu e un om de științå, ci un iluminat. Filozofia te face captivul speculațiilor proprii și ale celorlalți. Dacå citești un tratat clasic, nemțesc, de istorie a filozofiei, afli niște sisteme care n au epuizat gnoseologic lumea și viața. Toatå istoria filozofiei nu conține nici un adevår, ci este o cåutare continuå… Filozofia poate fi utilå ca instrument al teologiei, adicå så i rafineze limbajul. Dacå devii filozof pur, devii ateu prin definiție.
— Existå deci o cunoaștere teologicå și o «cunoaștere» filozoficå.
— Cunoașterea misticå, teologicå, e o cunoaștere mediatå, deoarece vine de afarå, din transcendent. Cunoașterea imediatå, filozoficå, o are orice om, dar aceea nu e cunoaștere realå ci relativå, un mod de a lua contact, util sau speculativ, cu lucrurile.
— Revenind la neputința omului de a fi beneficiarul libertåții adevårate, putem spune cå, teologic, libertatea apare în momentul în care omul își aduce aminte de calitatea de fiu dumnezeiesc.
— Libertatea omului e partea divinå din el.
Vin niște prieteni. Þuțea îi întreabå cum își våd ei poziția în cetatea româneascå de aståzi. «Sînteți încurajați sau nu?» Nu prea sîntem… «Atunci, e foarte råu! O societate care nu încurajeazå înseamnå cå nu mai vrea så tråiascå.» Îi spun cå generația mea e prin excelențå una a mijloacelor proprii de zbor. Generația lui, spune Þuțea, a avut noroc cu niște profesori deloc strålucitori, dar corecți. «Profesorul, de fapt, nu trebuie så fie de excepție — ajunge faptul cå elevul este excepțional —, ci så ți spunå limpede legile și regulile.»
Mårturisitorul face din discurs rugåciune. Transferå gramatica discursivitåții ideatice în cîmpul discursului esențial al rugåciunii:
«Pe Dumnezeu a L vedea nu este cu putințå oamenilor… Care desfåtare lumeascå råmîne neîmpreunatå cu grija? Care mårire stå pe påmînt neschimbatå? Toate sînt mai neputincioase decît umbra, toate mai înșelåtoare decît visurile; o clipå, numai, și toate acestea moartea le primește… Vai, cîtå nevoie are sufletul cînd se desparte de trup! Vai, cît låcrimeazå atunci, și nu este cine så l miluiascå pe dînsul! Cåtre îngeri ridicîndu și ochii, în zadar se roagå; cåtre oameni mîinile tinzîndu și, nu are cine så i ajute… Deșertåciuni sînt cele omenești. Cîte ne råmîn dupå moarte? Nu merge cu noi bogåția, nu ne însoțește mårirea, cåci, venind moartea, toate acestea pier… Unde este dezmierderea cea lumeascå? Unde este nålucirea celor trecåtoare? Unde sînt aurul și argintul? Unde sînt mulțimea slugilor și strigarea? Toate sînt țårînå, toate cenușå, toate umbrå… Adusu mi am aminte de proorocul ce strigå: eu sînt påmînt și cenușå; și iaråși m am uitat în morminte și am våzut oase goale, și am zis: oare cine este împåratul sau ostașul, bogatul sau såracul, dreptul sau påcåtosul… Început și temei mi a fost mie hotårîrea Ta de a må zidi: cåci voind så må faci ființå vie, din firea cea nevåzutå și din cea våzutå, ai plåsmuit trupul meu din påmînt și mi ai dat suflet prin însuflarea Ta cea dumnezeiascå și fåcåtoare de viațå… Dupå chipul și asemånarea Ta ai plåsmuit din început pe om și l ai pus în rai så ståpîneascå peste fåpturile Tale; dar din pizma diavolului fiind amågit, s a fåcut pårtaș mîncårii, cålcåtor poruncilor Tale fåcîndu se. Pentru aceasta l ai osîndit så se întoarcå iaråși în påmîntul din care a fost luat, Doamne, și så și cearå odihnå… Plîng și må tînguiesc cînd gîndesc la moarte și våd în morminte frumusețea noastrå, cea ziditå dupå chipul lui Dumnezeu, zåcînd: grozavå, fårå mårire și fårå chip. O, minune! ce tainå este aceasta, ce s a fåcut cu noi? Cum ne am dat stricåciunii? Cum ne am înjugat cu moartea?…»
Stihirile lui Ioan Damaschin Monahul comunicå ideal cu discursul lui Þuțea; aceeași apå freaticå, a recapitulårii cåderii și ridicårii lumii, unește peste veacuri cuvintele mårturisitorilor. E un mod esențial, retrospectiv și însumator, prin care mårturisitorul își aratå uimirea în fața extraordinarelor întrebåri ale existenței, aflînd, tot cu uimire, minunata rezolvare a acestora. Apologeții seamånå între ei; au aceeași putere de a convinge și de a ne aduce în lumea argumentului lor. Învecinîndu se cu lumea, ei o învațå multele ei chinuri, îi aratå zadarnica ei finitudine și limitare, spunîndu i în același timp care sînt cåile de a ajunge la realizarea echilibrului. De aceea, så nu ne mire cå Þuțea nu aduce nimic nou; doar la nivelul discursului, și nici la acesta în mod deplin, așa cum am våzut; demersul lui filozofic, mårturisitor — în lumea de aståzi este demersul oricårui creștin rostind Crezul în bisericå.
Îi vorbesc despre ultimele cårți pe care le am citit, pentru admiterea la facultate. Nu må pot obișnui cu ideea unui «limbaj» teologic specializat în așa måsurå, încît så riște mai mult decît golirea de sens și afect a cuvîntului propovåduit: existå riscul de a aduce o altå imagine decît cea revelatå. Teologii sînt cei mai amenințați de pericolul de a lua în deșert numele Domnului. Dacå tråim într o vreme a crizei limbajului, asta se datoreazå într o mare måsurå și handicapului de comunicare al sacerdotului; existå un fel de manierism teologic care adunå în el elemente arhaice, deloc neplåcute, într o gramaticå înså desuetå. Vechimea Bisericii nu presupune și o vechime a limbajului pe care l folosește; este o vechime ce vizeazå în primul rînd sensul și trimiterile cuvîntului. Limbajul teologic, apologetic în intenție, trebuie så și garanteze un grad de persuasiune ce nu se poate obține decît printr o racordare din mers la structurile mentale și lingvistice ale omului, în drumul acestuia prin istorie. Dogma precis formulatå și mårturisitå este cea care face legåtura dintre noutatea și vechimea mesajului teologal. De aceea, fåcînd apel în mod permanent la dogmå, și aceasta într un cadru stilistic mai mult decît personal și modern, Þuțea intuia valoarea de adevår a adaptabilitåții mårturisii creștine la vremea cu care este contemporanå. Dincolo de asemånårile lingvistice, «discursul» rugåtor al lui Ioan Damaschin Monahul se apropie, pînå la o fråțietate semanticå frapantå, de discursul lui Þuțea, prin faptul cå amîndouå sînt traversate de preocupåri, interogații, neliniști cu statut atemporal.
12 februarie 1991
Noaptea a nins. Îl întreb dacå în temnițå a pus rugåciunea înaintea tuturor mijloacelor de salvare a sånåtåții mintale și spirituale. Îmi spune cå numai prin ea și prin dialogul cu cei din celulå a reușit så depåșeascå momentele de cådere. Îmi povestește cît de greu i a fost så se obișnuiascå, la izolare, cu singuråtatea totalå; ar fi dorit så audå måcar un șoarece sau o muscå… «Nu știu cum am suportat, Radule! Poate prin rugåciune; så știi cå numai prin ea.» Și, poate, prin rugåciunile altora… Se uitå cu mirare. «Nu m am gîndit niciodatå la asta: så se roage cineva pentru mine!» De ce nu? «Påi, înainte de închisoare, în afarå de tata, care era preot, nu am avut cu nimeni o legåturå religioaså, ci numai legåturi amicale, intelectuale.» Astfel încît în temnițå v ați simțit total singur, deoarece autonomiile intelectuale nu comunicå între ele și nici nu pot mijloci… «Så știi cå ai dreptate. Înså mi am pus de multe ori întrebarea de unde vine dorința omului de a se uita spre cer…»
— Påi nu existå o revelație a nevoii de rugåciune, ci o revelație a existenței lui Dumnezeu, care atrage dupå sine și nevoia de rugåciune. Rugåciunea este expresia unui suflet religios care recunoaște o putere supranaturalå care i asigurå eliberarea din înlånțuirea limitelor personale și cosmice. Este o cerere specific misticå.
— Facem distincție între rugåciune și rugåminte.
— Evident. Nu se roagå decît omul religios — care, practicînd rugåciunea, recunoaște prin ea prezența Divinitåții, fapt care distinge rugåciunea de rugåminte, aceasta din urmå cuprinzînd o sferå atitudinalå mai largå. Rugåciunea ne aratå cå umilința, gînditå creștin, înalțå, iar nu coboarå pe om.
— Rugåciunea are un aspect revelaționar, deoarece în urma ei ni se descoperå voința lui Dumnezeu în ceea ce ne privește.
— Rugåciunea, ca și revelația, nu duce la o descoperire banalå, ci la tråirea unui eveniment care depåșește puterea umanå.
— Se face o confuzie terminologicå între revelația sacrå și cea profanå.
— Revelația, ca termen, este de obicei întrebuințatå polisemic, prin depåșirea caracterului ei religios. Revelația propriu ziså trebuie gînditå religios. Nu se poate vorbi de revelație în cadrul unei descoperiri științifice, care poartå nu numai rodul inspirației, ci și pe cel al cåutårii.
— Aceastå confuzie are la bazå o substituire mult mai largå…
— … Înlocuirea religiei cu știința! Fårå credințå și Bisericå, omul råmîne un simplu animal rațional și muritor, raționalitatea avînd doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condițiile cosmice decît restul dobitoacelor. Cînd zici cå omul e un animal rațional, atributul raționalitåții îl distinge de restul vietåților, nescoțîndu l din perspectiva morții absolute. Moartea devine relativå, ca o trecere, numai prin religie — știința, oricît de savantå, nescoțînd omul decît aparent din regnul animal. Nici o consolare cå eu må deosebesc de elefant sau de caprå pentru cå fac silogisme, dacå apar și dispar în mod absurd din naturå.
— Religia nu te ajutå så «evadezi» din lume, ci så devii un mai bun locuitor al ei.
— Trebuie så recunoaștem cå supranaturalul elibereazå omul din înlånțuirea cosmicå, dar religia ca atare nu te face så ieși din naturå, pe care o consideri creație divinå, ci så te situezi deasupra ei.
— Tot cåtre o situare spiritualå deasupra lumii tinde și rugåciunea. Dovadå cå, în temnițå, rugåciunea vå elibera.
— Rugåciunea mișcå subiectul rugåtor între o putere supraumanå și un subiect care recunoaște cå aceastå putere îl transcende. Rugåciunea este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Nici o altå calea umanå nu L atinge, deși omul, la scara lui, tinde perpetuu spre El. Sau, cum spune Max Planck, este efortul spiritual al omului de a trece de la relativ la absolut. Prin rugåciune omul se îndumnezeiește, anulînd conștiința imposibilitåții contactului cu Absolutul. Relația cu Divinitatea nu este justå decît prin actul rugåciunii, meditația autonomå fiind expresia unui proces cognitiv comod. Poarta spre Dumnezeu este credința, iar forma prin care se intrå la Dumnezeu e rugåciunea.
— Sfîntul este un model maxim de subiect rugåtor.
— Sfinții, ca forme supreme ale sufletului religios, sînt modele umane cu rol protector și sprijinitor. Sfinții fac posibilå tråirea absolutului la scarå umanå. Sfîntul stå în fruntea tablei valorilor. Eroul se consumå fåcînd istorie și nedepåșind sfera laicului. Eroul este admirat — dar nimeni nu i se închinå, chiar dacå fapta sa aduce reale foloase omului.
— Deci putem structura o tablå a valorilor umane…
— Desigur. Astfel, scara valorilor umane conține: omul obișnuit, eroul și sfîntul — dincolo de aceștia situîndu se infractorul.
— În firea infractorului stå și falsitatea… Cum apare, de exemplu, infractorul în istorie?
— Uite așa: apare o aråtare care se strecoarå ca o șopîrlå pe treptele corpului social, ajungînd så se miște în vîrf nestingherit. El nu se întreabå dacå e ctitor de așezåri umane, legiuitor, binefåcåtor sau orice altceva care så acopere ideea de mare conducåtor. Se simte bine acolo unde e și se considerå diferențiat de concetåțenii lui, crezînd cå acest lucru e rodul unei virtuți excepționale. Așa crede el! El nu știe cine este el. El crede cå d aia a ajuns sus, cå nu se putea altfel!
— Dar infractorul în gîndire?
— Ha! N am putut în viața mea så mi satisfac aceastå dorințå: så aud un antropolog savant, la Sorbona, discutînd jocul vieții și al morții… Så vezi cum, la Sorbona, apare o aråtare care se mișcå în misterele existenței ca curca între popice. La Sorbona!
— Mișcîndu se așa zis autonom…
— Omul autonom e iluzoriu, fiindcå sau e sub imperiul transcendenței, și atunci este religios, sau e sub imperiul naturii, și atunci e materialist. Autonomia umanå nu poate fi concludentå, adicå omul nu este ființå liberå dacå nu are finalitate religioaså, deoarece, chiar dacå descoperi un leac împotriva cancerului și ești un mare binefacåtor pentru omenire, nu te deosebești de vulpe și de elefant dacå te consideri absolut muritor, adicå dacå apari și dispari în mod absurd. În științå și tehnicå întîlnești la orice pas utilul, comodul, socialul și mintalul, da’ nicåieri adevårul consolator. Adevårul absolut nu poate fi gîndit decît teologic, deoarece numai teologul vehiculeazå cu el în mod dogmatic și ritualic.
— Autonomia cred cå își are motivația, iluzorie, în actul individuației…
— Se pune întrebarea: existå un act individual pur sau puritatea mintalå este formalå? Este greu de conceput. O individuație purå nu este posibilå, prin faptul cå omul se naște și viețuiește biosocial. Variabilitatea sufletului omenesc, care exclude individuația perfectå și constantå, este expresia mișcårii lui provocate de temperament sau de peisajul instabil al societåții.
— Tragedia omului nereligios, fiindcå despre o tragedie este vorba, vine cred din faptul cå, punîndu și întrebåri fundamentale, izvorîte din conștiința lui teoreticå, nu gåsește, necålåuzit de nimeni fiind, nici un råspuns consolator.
— Dacå ai întrebåri fundamentale, esențiale, dar råspunsuri neconcludente, joci pe foc. Ești chinuit. La întrebårile pe care și le pune omul, el poate råspunde util, relativ, inutil sau nociv. Jocul vieții și al morții este fundamental și încurcå toate socotelile. De ce ne naștem? De ce creștem? De ce ne realizåm trecåtor? Și — de ce murim? sînt întrebåri la care råspunsurile sînt aleatorii, adicå neconcludente. Sub raportul adevårului, un om modern, care are conștiințå teoreticå dar nu și religioaså, nu se deosebește de un primitiv care cînd tråsnește și fulgerå pe cer cade cu fundul în sus. Nu e departe! Știința nu råspunde la nici un «de ce», ci constatå — util sau eronat.
— Neputinței științei i se alåturå cumva și neputința filozofiei?
— Filozofia nu e o cale spre mîntuire. E o comoditate mintalå orientatoare, så zicem, în timp și spațiu, în relațiile interumane… Fårå credințå, viața universalå ar fi un pustiu dezguståtor și de nesuportat. Nu ești liber și senin decît în bisericå sau påstrînd în tine imaginea ei și a preotului. Toți ateii sînt jalnici. Ei renunțå la absolut, limitîndu se la ei înșiși. Un savant ateu, care se bazeazå doar pe supoziții, se deosebește de vulpe doar prin faptul cå vorbește articulat și face supoziții… Dacå adevårul existå, atunci trebuie så fie unul, iar pe acesta îl afli tråind, prin credințå… Babele evlavioase merg la absolut rugîndu se, iar filozoful tråncånind silogisme…
Și mergem cîteodatå în lume, aflînd de la unii și de la alții cît de minunatå poate fi învecinarea cu minunea care ți deschide ochii și te face apt pentru acceptarea unei alte rînduieli decît cea de aici, de unde cerul se vede mic, neîntreg, cît un drum al soarelui; iar rînduiala cealaltå — cît de cealaltå este! — îți aratå påmîntul mare, întreg, rotund, cît un drum pe scara lui Iacob, de la creație la Creator.
Þuțea îmi spune cå i este sete, dar nu de apå, nici de vreo altå båuturå. O simplå stare de sete; ca somnul, de pildå.
15 februarie 1991
Vorbim despre cum ar trebui så abordåm necunoscutele care apar în drumul minții noastre. Þuțea îmi spune cå materialismul e cel mai incomod fel de a gîndi. Cum așa? «Påi, unde întîlnești misterul, spui cå nu e nimic. Și te înconjuri numai cu nimicuri dintr astea, pentru cå viața în întregime e un mister!…» Facem cîțiva pași prin camerå, pentru dezmorțire; în ultima vreme, Þuțea stå mai mult în pat. A slåbit mult, îl doare capul. Un ziarist i a spus cå de aceea îl doare capul, fiindcå are idei…
— Sînt douå mari principii care se zbat într o conștiințå autenticå: principiul autoritåții și principiul libertåții. Eu încerc så le împac, în conștiința mea, într un soi de automatism fundamental al omului în corpul social. Adevårata organizare ține de relația dintre om și stat, formulatå juridic atît de exact, încît så nu se suprapunå nici una din acestea pe cealaltå: nici individul pe stat, nici statul pe individ. Adevårata instituție este, dar nu se simte… Totuși, nu individul este sursa ordinii în stat. Individul e reflexul societåții prost sau bine organizate. El nu este decît biologic, adicå fizic. Dar spiritual el e reflexul societåții, al comunitåții.
— Organizarea unui stat urmeazå, oarecum, organizarea în sistem a unei concepții filozofice…
— Sistemele sînt, ipotetic, atotcuprinzåtoare. Cel puțin în intenție. Dacå nu råspund la problemele fundamentale, țin de eseisticå. E greu, e adevårat, så mai inventezi un sistem acum. Se poate vorbi despre o înghețare sistemicå. Nu sînt posibile mai multe sisteme.
— Aveți o nostalgie a sistemului?
— Nu. Pentru cå mi am dat seama cå nu pot fi sistemic. Sistemul e un mod fundamental și global de a gîndi. Idealism, materialism, criticism, pozitivism — acestea sînt, în linii mari, sistemele. E greu de conceput ceva în afara lor. Nu orice construcție e un sistem nou. Poate så fie o construcție validå, dar så nu aibå caracterul unui nou sistem, mișcîndu se într unul dintre cele clasice.
— Deci filozoful de aståzi nu mai este identificabil dupå sistem…
— Un filozof nu se mai poate defini în funcție de sistem, ci în funcție de geniul observației, de geniul speculației, de geniul argumentației… Stilul! Sîntem într o perioadå a originalitåții literare. Acum, filozofii sînt eseiști. În mod concret, filozofia nici nu poate fi decît combinatorie, stilisticå, ascultînd de o lege mai largå: omul nu creeazå, ci alcåtuiește.
— Aveți o maximå care, filozofic vorbind, så «acopere», ca valoare rezumativå, un sistem?
— Så zicem. Uite: psihologic este tot, afarå de eternitate.
— Iar sistemul cred cå nu este consolator, cum nu e consolatoare nici una dintre îndeletnicirile autonome.
— Oamenii se împlinesc sau nu dupå cum își fac sau nu o lume proprie. Totuși, ambiția de a te face singur e neconsolatoare. Eu puteam så înșir brașoave, dar am gåsit cå e prisoselnic så mai adaug și eu niște idei la cele care circulau deja. Am fåcut asta dintr o conștiințå a inutilitåții gratuitåții… Cînd ai conștiința împlinirii, ești un tip suficient. Eu nu știu dacå am avut virtuți de împlinire rotundå. Asta nu pot spune — nici da, nici nu. Am avut momente în viața mea de mare subtilitate intelectualå, dar care nu m au dus, împreunå, la un sistem. Sînt momente cînd mistica existenței mele må consoleazå cå nu am construit aceastå lume, și sînt momente cînd sînt disperat… Totdeauna am imaginea vieții mele ca apa care curge și nu se mai întoarce.
— Dar în ce mare se oprește aceastå curgere?
— În credința în nemurirea sufletului, iar nu în nemurirea påmînteanå a împlinirii. Må salvez religios, nu laic. Asta e una din funcțiile consolatoare ale båtrîneții: te situeazå concret în poziția în care ești și nu ți mai cere efortul unei stråluciri viitoare… Am vrut, în tinerețe, så råmîn. Nåzuiam så fac un mic punctaj în existența țårii åsteia cu existența mea. Acum nu mai sînt obsedat de ideea asta.
— Oricum, råmîneți într un fel. Måcar prin tratatul din 1940, sau prin fantasticul proiect pe care l ați prezentat comuniștilor, pentru redresarea economiei…
— Știu eu? M a întrebat odatå o cucoanå cu ce må ocup. Zic: lucrez la legenda mea!… Existå trepte ale råmînerii. Eroul moare în istorie, iar sfîntul se situeazå în eternitate, înțelegînd prin erou un împlinit care laså o urmå în timp și spațiu… Nu må îngrozește pe mine decît un singur lucru: ideea morții absolute! Adicå omul apare și dispare fårå sens. Cå, dacå nu existå nemurire, viețuirea umanå e doar o apariție și o dispariție. Nu e o consolare succesiunea biologicå, ci succesiunea spiritualå. Nici un pårinte, cînd moare, nu se consoleazå cå a låsat copii, dacå aceștia nu l continuå cu adevårat. Decît atît: så facå pomeni… Cimitirele gem de uitați.
— Apariția și dispariția…
— Ceea ce neliniștește metafizic omul e principiul apariției și dispariției absolute. Adicå al existenței ca absurditate. Neliniștește limitarea și jocul existențial între apariție și dispariție ca fiind totdeauna ståpînit de finitudine… Cum så te consolezi cu valoarea personalå? Cred cå și laureații Premiului Nobel, cînd se raporteazå la nemurire, ajung la formula: psihologic este tot, afarå de eternitate.
¥l întreb unde are manuscrisele de care mi a vorbit cîndva. La Oradea, la Iași, la prieteni, la securitate; dar îmi spune cå nu acelea vor constitui opera lui. Nimeni så nu aștepte de la el o operå, deoarece el nu s a pregåtit pentru a fi un autor, ci un legiuitor. Pentru traiectoria vieții lui, opera e un punct eventual și întîmplåtor. Dacå se poate vorbi totuși de o împlinire, aceasta se poate identifica oriunde, dar numai în planul operei scrise nu. Atunci în opera oralå? — Nu cu certitudine, chiar dacå Mircea Eliade a spus cå are geniul oralitåții; asta nu înseamnå nimic. Îl întreb de ce nu vrea så dicteze acum textele care l preocupå. Îmi råspunde cå nu l preocupå textele, ci problemele, care au o altå gramaticå și o altå logicå. Cînd a fost scos din temnițå, a încercat så scrie; cu greu… A scris destule pagini, dar nu l au mulțumit. A și dictat. Pentru el, pagina scriså era un mod de a sistematiza trimiterile, citatele, jaloanele, iar nu gîndirea care pleacå de la acestea.
Ce ați fåcut, atunci, în întreaga viațå, dacå de operå ca atare nu v ați preocupat? «Am adunat mici ramuri, paie, alte mårunțișuri…» Opera dumneavoastrå e un cuib.
Minunile sînt totdeauna mari. Doamne, mari sînt minunile tale! Mårimea minunii e mårinimia ei, dåruirea ei cosmicå; o minune «micå», izolatå, netotalå în dåruire, presupune un numår de martori, dacå nu privilegiați, oricum întîmplåtori. Minunea nu are nimic comun cu întîmplåtorul: ea este evenimentul în starea lui realå, absolutå, fiind revelație. De aceea minunea e mare, plinå, de o universalå izbucnire întru dåruire. Minunea se aprinde din mai multe colțuri deodatå, încercuind. Minunea nu și pierde caracterul personal de adresare cåtre mine sau tine prin faptul cå e universalå; personalå, ea încercuie, te plaseazå într o geometrie a captivitåții, în «fruntariile» absolutului. Încercuire, ea este asumare; tainå, revelație, ea este credințå; e cercul sferå al bolții, al sfîntului potir și al sfîntului disc, al cununilor. Minunea e aurå.
În Rai, toți locuitorii acestui topos dåruit tråiesc sub zodia sferei. Dionisie Areopagitul, în descoperirea lui, vorbește despre cîntarea de slavå permanentå pe care o aduce lui Dumnezeu Raiul. Or, ce este mai sfericå, mai împlinitå, decît cîntarea ce urcå în tonuri înalte, pentru a se opri într o binecuvîntatå neputințå de a trece de anumite piscuri, cantonînd discret într o unduire de arc de boltå? Și ce este mai rotund decît gestul mîinilor în rugåciune, care, apropiate, cåuș spre cåuș, îi dau omului sentimentul ocrotitorului, al creatorului de cuib, de adåpost? Cuibul de pasåre e sfera minune, sfera realizare împreunå; așa cum glasul meu se ridicå și ajunge pînå într un punct de unde este preluat de alții, împlinindu se, tot astfel cuibul solid, din ramuri și frunze, jumåtate de sferå, își realizeazå rotunjimea perfectå prin venirea påsårii, ce acoperå puii cu aripile larg deschise, ca o inimå carte. Pasårea este mereu cealaltå jumåtate de sferå, aceea care zboarå. Fiecare pasåre este o jumåtate de sferå; cealaltå jumåtate a unei påsåri este cuibul; dacå întîlnești o pasåre jumåtate de sferå și alåturi o altå pasåre jumåtate de sferå, nu înseamnå cå ai våzut o sferå, ci doar douå jumåtåți de sferå. Pasårea se rotunjește numai în cuib. Pasårea sufletului nostru se rotunjește în cuibul cald, comunitar, al Bisericii. De aceea, Biserica e boltå, e cununå, sfînt potir și sfînt disc, geometrie fundamentalå pentru aflarea geometriilor divine.
Minunea e mare, infinitå și încercuitoare, iar Biserica, påstråtoare a minunii întrupårii, e pînza de apå a cerului oglindit în ochii ridicați spre el cu dor negråit de împlinire; omul e sferå idealå în mișcare, rotunjime de cuib și de pasåre.
Modelul pe care ni l aduce înainte Þuțea prin pedagogia învåțåturii prin învecinare e modelul felului de a te rotunji, de a considera pe celålalt un cuib, acordîndu i toatå credibilitatea pentru o necesarå rotunjire în el.
17 februarie 1991
A venit doctorul; tensiunea bunå, circulația proastå. Trebuie mai multå mișcare. «Må mișc suficient de mult printre idei, domnule doctor…» Îmi då, la plecare, sfaturi privitoare la administrarea medicamentelor. Dacå mai are crize de durere, så l chem.
Dupå ce pleacå, discutåm despre dreptul fiecårui om, cît de redus spiritual, de a tråi în societate.
— Nimeni nu ți contestå dreptul la existențå dacå ești mediocru, dar nimeni nu face confuzie între tine, sfînt, erou și geniu. Sfîntul, eroul și geniul sînt fårå voia societåții, care e obligatå så i recunoascå… Oamenii sînt egali în fața legii, adicå trebuie respectați ca atare, dar nu confundați, nu fåcuți identici, cå e o gogoașå… Nimeni nu ți contestå dreptul la o viațå umanå, normalå, dacå porți masca de om. Numai cå, dacå ești mediocru, nu trebuie så te instaleze în vîrf, pentru cå nu e nici în interesul tåu. Acolo trebuie så stea cei dotați, care sînt valoroși și pentru ei, și pentru alții.
— În generația dumneavoastrå ați avut mulți dotați. Cioran, de exemplu.
— Cioran e mult prea inteligent pentru a fi durabil — înțelegînd prin inteligent o luciditate sterilizantå, care nu ancoreazå în definitiv și parcå nici nu vrea. Are tot timpul gustul provizoratului scînteietor… În generația mea nimeni nu a gîndit fundamental. Nici Nae Ionescu nu a construit fundamental. A construi fundamental înseamnå, cum ți am mai spus, a construi în sistem: fie materialist, fie idealist, fie criticist. Trebuie så te situezi undeva. În afarå de sistem faci impresionism. Adicå toatå generația mea nu a depåșit strålucirea fragmentului bine fåcut.
— Dar dumneavoastrå cum ați construit?
— În limba scriså eu sînt om de dicționar, adicå ceea ce må intereseazå nu este atît strålucirea stilisticå, cît precizia terminologicå a cuvintelor. Cînd vorbești, mai colorezi ici și colea. Dar în general nu colorez, deoarece colorînd sînt braconier în teren interzis. De fapt, eu nu sînt un om al scrisului, cu atît mai puțin al scrisului frumos.
— Dar mînuiți o limbå foarte expresivå și plasticå.
— Limba româneascå? Prin ea poți deveni vultur, dar e foarte greu de mînuit. Sau prin ea devii un cîntåreț de stranå. Limba românå are virtuți complete, adicå poate fi vehicul a tot ce se întîmplå spiritual în specia om. Au lucrat stråmoșii noștri la un instrument minunat! Limba românå are toate premisele valorice pentru a deveni o limbå universalå, dar nu știu dacå e posibil acest marș istoric. Dacå am fi fost un popor cuceritor… Dar știi cum am fi devenit universali? Dacå am fi avut un stoc de Eminești! Adicå un stoc de valori. O limbå devine prin genii universalå. Limbå germanå nu devine universalå printr un berar, brutar sau måturåtor, ci prin Goethe, Schiller, Kant, Schopenhauer, Rilke… Prin aceștia limba germanå devine universalå. Universalismul este legat de marile personalitåți, care își ridicå apartenența, la o limbå sau la o etnie, la grad de model. Noi, românii, nu punctåm universalitatea nicåieri. Lipsa universalului ne face sceptici. Nu e nevoie så strici ierarhii. Te învecinezi… Nu trebuie så încerci så înlocuiești nimic din ceea ce a råmas definitiv, ci så adaugi. Så întregești mereu. Noi virtuți avem…
— Ce ne lipsește totuși pentru a puncta universalitatea?
— Îndråzneala.
Facem cîțiva pași prin camerå, pentru dezmorțire.
Recapitulez zilele care au trecut: deopotrivå spectator și actor la o pieså dintre cele mai grele… Învecinarea, vorbind în termenii lui Þuțea, are o structurå ambivalentå, de aspirație și participare. Împårțind învåțåtura prin învecinare în douå paliere, cred cå învåțåtura ar ține de aspirație, deoarece niciodatå nu se va realiza intrarea definitivå în lumea ei, iar învecinarea ține de participare, înțelegînd participarea altminteri decît o vedeam pînå acum: participarea e angajare, e intrarea în ritmul personajului și, în cele din urmå, presupune disponibilitatea de a l înlocui în pasajele acute.
Må întreb cum se explicå desele tururi de forțå pe care le face Þuțea: treceri radicale de la o opinie la alta, în fața mea sau a altora. Nu e un element de pedagogie; e, cum s ar spune, o chestiune de principii. Tot ceea ce pot înțelege din aceastå labilitate este faptul cå nu ține la idei. Nu i paså de ele… Spunea odatå: «Eu gîndesc în idei!» — și atunci nu sesizasem încå pluralul. Idei! Ceea ce nu înseamnå idei numai de un fel sau numai de douå feluri. Idei! Multe, variate, colorate, ciudate, în contradicție unele cu altele, complementare, rotunde. Idei! «Și ce? sînt angajat de ele?» Nu sînteți angajat, dar… «Nici un dar, Radule, nici un dar. E dreptul meu de a face cu ele ce vreau.» Dezmåț! «Ei, nici chiar, dar le pun și eu cum cred cå e mai bine. Pentru moment, evident: e un bine relativ!» Rîdem.
Revenim la universalitate: îndråzneala nu presupune un discurs, o ținutå, o oarecare putințå de a da tonul, de a incita prin ceva nou? «Desigur: e actorie, pînå la un punct…» Și nu avem prezențå scenicå? «Avem, dar nu ne alegem scenele cele mai bune.»
Sînt din ce în ce mai fericit cînd îl aud pe Þuțea vorbind. Spectacolul e unic. Turnul afirmației, cu contraforții argumentelor sau platforma polemicii, toate acestea, acum, nu se mai ridicå așa de ușor; a trecut la forme arhitecturale mai lesnicioase. De la o vreme preferå liniile calme, convingåtoare prin simplitate. Nu mai råspunde la întrebårile celor ce vin; are el întrebåri pentru ei. Examenul nu mai este al întrebårii, ci al råspunsului. Mulți, care vin cu întrebårile înghesuite, sînt nevoiți så improvizeze råspunsuri la un interogatoriu pe care nu l prevedeau. Cu un gest de luare în proprietate, Þuțea situeazå pe cel din fațå exact în lumea în care acesta se aflå. Încet, gradat, îi pune întrebåri: ce vezi? ce auzi? ce simți? cum ți se pare cutare lucru? dar celålalt? cine conduce? ce șanse sînt de îndreptare? spre ce se îndreaptå cultura aståzi? Rînd pe rînd, ceea ce este începe så fie cercetat cu aviditate, în punctele esențiale. Susținînd cu un zîmbet larg efortul de concentrare al celui ce se vede pus în poziție scrutåtoare fațå de locuirea sa — prea puțin bågatå în seamå pînå atunci —, Þuțea nuanțeazå întrebårile, împinge la ierarhizåri: care e mai mare — acesta sau acesta? cine e mai bun?… Spre sfîrșit, cu o violențå de pedagog, îmbrîncește spre concluzii ferme: și deci, domnule… carevasåzicå… Nu ståruie asupra datelor ca atare, ci pe påreri: zici dumneata cå…? crezi cå…? Atunci cînd interlocutorul, transformat în releu de captare a articulațiilor prezente, se poticnește sau obosește, Þuțea strecoarå o glumå, și ea interogativå, care se terminå cu un rîs asemeni unei întrebåri subînțelese: «Ce zici de asta? Ce zici?» Și acela trebuie så zicå… Sînt și momente de odihnå, de preumblare. «Ai fost vreodatå la Boteni?» Nu. «Da’ la Cîmpulung Muscel?» Nu. «Da’ la Cluj?» Da! Odatå fixatå o geografie comunå, începe un itinerariu precis, cu denumiri și oameni preciși, unii morți, alții în viațå. «Så l întrebi dacå n a fost așa! ha, ha…» Întîmplåri, povești; sau descrieri. Stå pe loc în fața unei imagini; bucuros cå a reușit så o prindå pentru mai mult timp în atenție și retinå, o întoarce pe toate fețele, o demonteazå în locurile cele mai nebånuite. «Știi ce îmi spunea mie George, un prieten de la Cluj, despre statuia lui Matei Corvin?… Da’ ce? crezi cå l am crezut cu una cu douå?» Dialogul capåtå alte trepte; pe dialogul inițial, între Þuțea și vizitator se suprapune dialogul dintre Þuțea și amintiri. Prin povestire și înghiontire, vizitatorul este chemat så participe și el la acest dialog nou. «Dar ai spus cå știi, domnule, Clujul; nu ți amintești de cafeneaua aia, din colț, de la Universitate? cum se poate!…» Ca dupå acest excurs så se întoarcå brusc la o idee, la o întrebare sau la o preocupare de la începutul dialogului: «Și cum spuneai, crezi cå…» Întrebårile reîncepeau så curgå, så înconjoare o obsesie, o enigmå ce se cerea rezolvatå. Dupå ce îi demonstrase cå el, la tinerețe, luase din lume lucruri multe, multe de tot, și se învåțase minte în multe privințe, cel de acum, tînårul vizitator, era parcå întrebat: dar dumneata? dumneata?… Întrebårile și privirile alunecau spre bibliotecå, pluteau cîteva momente deasupra fiecårui raft în parte, alunecau mai departe, spre fereastrå, treceau deasupra blocului din fațå, a primilor copaci din Cișmigiu, și în cele din urmå se întorceau, rotund, la Þuțea. Și n acest cerc era pus tînårul vizitator; din acest cerc, de acum, nu avea så mai iaså, poate, niciodatå. Cum nu ieșise nici Þuțea… Peste cårți, case și arbori, ființa gînditoare se întorcea mereu asuprå și, într un efort de modelare și de coerentizare a multelor aspecte pe care viața le aduce spre gîndire și folosire omului.
Må uit la niște fotografii care l aratå pe Þuțea mergînd pe Calea Victoriei, în tinerețe și la båtrînețe. Mersul și cadența sînt aceleași; privirea parcå e mult mai lungå în timpul din urmå. O privire ce stråpunge zidurile cauzal, scormonind în temeiurile de viațå și piatrå ale caselor și, mai ales, în ale celor ce le dau viațå, atunci și acum. Înalt, cu basca puså cu dichis de moșneag, Þuțea apare, prin fluviul de oameni, ca un far pe o insulå în derivå; desprinså parcå din alte legitåți și țintind cåtre zone deloc comune, prezența lui nu are cum så nu atragå atenția; neplåcut, desigur: e mustråtor — treisprezece ani de pustnicie privesc cu atenție la rostul lucrurilor și oamenilor din jur; și se pare cå nimeni nu și justificå dinamica și nimeni prezența. Toate cele din jur par a avea nevoie de treisprezece ani de așezare și cumpånire. Dar så nu fie! så nu fie! Basca neagrå se apleacå asemenea unui catarg în bernå; så nu fie!
Cea mai iscoditoare întrebare pe care o punea Þuțea celor care veneau la el era, în linii mari, aceasta: «Eu, vedeți må bine, sînt ceea ce sînt dupå treisprezece ani, de nu ar mai fi fost, voi, må uit bine, sînteți ceea ce trebuia så fiți și mai trebuie så fiți încå. Acum, vå întreb: ce faceți, domnilor, cu libertatea voastrå? Aud?» Nu tolera scuzele și nici artificiile. «Aud?» Și de multe ori auzea lucruri bune; și se bucura, ca un catarg pe care se desfåșoarå pînza, gata så primeascå îmbråțișarea vîntului.
Învecinare cu libertatea; cum så faci din învecinare învåțåturå. Må gîndesc cum ar putea fi rezumatå întîmplarea asta, a învåțåturii prin învecinare; må gîndesc: dacå Dumnezeu ne a fåcut så ne învecinåm cu lumea și cu oamenii și dacå rostul nostru este acela de a ne întoarce la El, atunci aceastå învecinare nu poate fi decît spre acest rost; så facem din învecinare învåțåtura întoarcerii Acaså… Iar menirea mårturisitorului este aceea de a ne obișnui cu cåldura și cu lumina învecinårii cu cerul. Numindu l pe Þuțea mårturisitor, nu introduc o valoare nouå în tabla valorilor umane, ci încerc så fac o fuziune între tipul eroului și tipul sfîntului, între istorie și vecie. Reușitå sau nu, aceastå încercare meritå fåcutå.
Þuțea nu e neobișnuit, ci cu totul în ale sale, ținînd de firescul cel mai la îndemînå. Și lecția pe care ne o poate da prezența sa e tocmai aceea a simplitåții, fiind în același timp atenți și la dictonul: så fii simplu nu e simplu deloc — menit så ne arate, discret, simplitatea ca pe o excepție.
Pasional în opțiuni, ardent în idei și foarte bucuros în sisteme, curios de oameni și locuiri, iubitor de puritate și frumusețe, Þuțea e un om ce se plimbå pe Calea Victoriei, asemenea unui far pe o insulå în derivå; basca? — da, basca: o flamurå stînd la îndoialå, între tristețe și bucurie… Acesta e, poate prea simplu, jocul vieții unui om ce se plimba, cîndva, pe Calea Victoriei.
18 februarie 1991
Aståzi ne am trezit tîrziu, dupå o noapte foarte agitatå. Dureri mari de cap; o crizå. E liniștit acum și îmi cere iertare cå m a deranjat din somn. Ne zîmbim. «Ce så i faci? Ne îndogåțim și noi cum putem, dragå Radule.» Vorbim despre paradoxul libertåții mistice, care face din libertate ceva relativ, deoarece raportîndu te la absolut nu te poți considera decît relativ, altminteri nu ai accepta transcendența lui.
Îmi spune cå a auzit de la mulți ziariști expresia aceea, cu «intrarea în Europa». I se pare o stupiditate. «E ca și cum noi am fi în camera asta și toatå lumea ar țipa la noi så intråm odatå în ea… Dar noi sîntem aici! Așa este și cu aceastå intrare… Nu sînt antieuropeist, dar nu sufår excesele.»
Îmi povestește cum au venit odatå la el hoții. «Eram pe jumåtate adormit, cînd aud ușa deschizîndu se. Eu nu închid niciodatå ușa… Intrå doi domni, adicå doi hoți. Ce doriți? — Nimic. Da’ atunci, de ce ați venit? Så furåm. Så furați? Da. Pe cine? Pe tine, moșule! Pe mine?…» Zice cå nu au furat, pînå la urmå, nimic; ba chiar au fost mirați de såråcia lucie. Rîde. Are o mare atracție pentru imaginea lui Don Quijote: îl impresioneazå fantastic; i se pare un personaj sugestiv pentru secolul nostru. Dacå nu må supår, îmi va spune Panza. Înseamnå cå el e Don Quijote? Nu mi råspunde.
Odatå s a întîlnit, la Uniune, cu Nichita Stånescu; acela era cu soția. «Zice Nichita: uite un om idee, nu ca noi, få!» Rîde.
Cînd a apårut cartea lui Cioran, Pe culmile disperårii, Þuțea i a spus: «Må Emile, nu existå culmi ale disperårii, cå dacå tu ești pe culmi, atunci eu sînt în våile disperårii!» Nu crede cå Cioran va råmîne în conștiința filozoficå a viitorului; zice cå e prea neconsolator pentru a putea fi reținut. Lumea, îi dau dreptate, tinde cåtre formule consolatoare; tinde în mod inconștient. Considerå ca cea mai consolatoare propoziție din istoria lumii aceasta: Dumnezeu a fåcut omul dupå chipul și asemånarea Sa. «Asta unește ciobanul care cîntå din fluier cu Nicolae Iorga!»
Îi spun cå nu prea am încredere în egalitatea democraticå. «Nici så nu ai! Principiul egalitåții, pe care l vehiculeazå democrații din lume, funcționeazå în mod real numai în religie, fiindcå numai religia creștinå considerå oamenii egali în fața lui Dumnezeu.»
Nu i plac lucizii, deoarece nu sînt oameni. Îi povestesc o pildå din Pateric, unde un avva îl întreabå pe un ucenic de ce e speriat. Am våzut pe dracul, zice acesta. Și ai fåcut semnul crucii? Da. Și a dispårut? Da. Atunci de ce mai ești speriat, cå doar nu din cauza crucii?! Așa e și cu lucizii: våd destinul lumii în culori sumbre, dar nu fac cruce, sau dacå o fac, unii, o fac neconvingåtor. Îi place pilda. Discutåm nuanțele ce despart pesimismul de melancolie: «Pesimismul este expresia metafizicå a luciditåții, iar melancolia e o tristețe subiectivå fårå ieșire.»
Vorbim despre mînåstire și monahi. Îmi spune cå în tinerețe vedea în mînåstire un loc al påcii absolute, pure; dar pe måsurå ce a înaintat în vîrstå și în credințå a constatat cå, în fapt, mînåstirea e o insulå a neliniștii mistice și cå mai degrabå cetatea e liniștitå, deoarece nu mulți dintre cei care o locuiesc au neliniști mistice; cel mult metafizice. «Dar asta e o izmenealå subiectivå.» Revenim la gîndul mai vechi de a merge împreunå la o mînåstire. Îi povestesc despre Mînåstirea Neamț, unde am fost vara trecutå; are un schit numit Icoanei, mai sus, la vreo șapte kilometri. Ar fi poate mult mai bine acolo, la mînåstire vin prea mulți turiști. Nu știu de ce, dar pe Cioran l aș vedea foarte organic încadrat într un peisaj mînåstiresc. E mirat: «De ce?» — Are un aer de neputințå, or neputința nu gåsește niciunde mai mare audiențå ca la o mînåstire. De fapt, mînåstirile au pe lîngå ele așa numitele bolnițe: mînåstiri mai mici, cu bisericå, pentru bolnavi sau cålugåri båtrîni. Ce ar fi o bolnițå a culturii românești? Spune cå el ar fi primul care ar solicita un loc. De ce? — «Pentru cå sînt båiat de popå și pentru cå în felul acesta aș putea så må vindec total.» Cum? «Påi nu ai spus cå bolnița are în cadrul ei și o bisericå? Aș fi mereu la slujbå, nu ca acum… Stau în pat și nu pot merge.»
Þuțea spune cå are nostalgii liturgice, dar våd prea bine cum însuși dialogul ce se poartå în conștiința lui seamånå atît de mult cu un dialog rugåtor, liturgic — între omul vechi și omul nou, între concept și dogmå… Vorbindu mi așa mult despre moarte și despre dorința de a merge la o mînåstire, am deschis o carte de rugåciuni bisericești, aceeași în care am descoperit discursul lui Ioan Damaschin Monahul. Mi am imaginat atunci un alt dialog, nu esențial diferit de cel pe care l purtam zilnic, dar altminteri, mai aproape, poate, de expresia ultimå la care aspira și discursul lui Þuțea.
— Care e locul spre care omul se mișcå asimptotic?
— «… În loc luminat, în loc de verdeațå, în loc de odihnå, de unde a fugit toatå durerea, întristarea și suspinarea.»
— Cum se definește omul etern?
— «… Fåpturå amestecatå din smerenie și din mårire.»
— Care e începutul istoriei cåderii omului etern?
— «Locuitor și lucråtor al Raiului m ai rînduit, dar, cålcînd porunca Ta, m ai izgonit.»
— Istoria aceasta, recuperatorie în sensul ei ultim, nu a avut o constantå supraveghetoare?
— «Mai întîi m ai învåțat prin multe minuni și semne, pe mine, råtåcitul, iar mai pe urmå Însuți, umilindu Te, ca un îndurat, și cåutîndu må, m ai aflat și m ai mîntuit…»
— Ce trezește în conștiințå învecinarea cu constanta divinå supraveghetoare?
— «Cu adevårat deșertåciune sînt toate și viața aceasta este umbrå și vis; cå în deșert se tulburå tot påmînteanul, precum a zis Scriptura: cînd dobîndim lumea, atunci în groapå ne sålåșluim, unde împreunå sînt împårații și såracii.»
— Strigåtul omului neputincios…
— «Dumnezeule, în vremea vieții mele nu må påråsi pe mine; ajutorului omenesc nu må încredința, ci må apårå și må miluiește.»
— Învecinarea ultimå…
— «Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul meu…»
— De ce aducem neputințele noastre în fața lui Dumnezeu?
— «Tu ¥nsuți ești fårå de moarte, Cel ce ai fåcut și ai zidit pe om, iar noi, påmîntenii, din påmînt sîntem zidiți și în același påmînt vom merge.»
— Care sînt temeiurile speranței omului în Dumnezeu?
— «M ai însuflețit pe mine, omul, cu suflarea cea dumnezeiascå și ai omorît moartea cea semeațå.»
— Cåtre învecinarea cea doritå omul se îndreaptå…
— «… pårtaș și vecin al strålucirii Tale celei luminoase…»
Acesta e dialogul rugåtor al omului cu cerul.
Þuțea, prin nostalgia liturgicå, rîvnea la ritmurile unui astfel de dialog, poate. Îmi spunea deseori cît de mult ar fi dorit så se abandoneze rugåciunii. «Toatå viața m am pregåtit så må rog, dar nu am reușit så spun decît primele cuvinte.»
Så aibå ceva manierist acest dialog? — må întreb. Nu cred. Sînt zone în care limba se întîlnește cu spiritul în așa måsurå, încît își împrumutå din frumusețile reciproce. Sînt bucuros de aceastå descoperire. Aș vrea så mi fac odatå timp și så trec prin toate cårțile de cult; regåsirea discursului inițial, refacerea gramaticii acestuia și aducerea lui la luminå, pentru a ne salva din criza de comunicare actualå. Îmi aduc aminte de douå definiții date sfîntului, una ținînd de un asemenea discurs, vechi, iar alta ținînd de cea mai strictå contemporaneitate. Prima: sfîntul e cel ce a måsurat cerul cu genunchii. A doua: sfîntul este un om desåvîrșit, care ajutå pe oamenii obișnuiți. Ultima e datå de un copil! Þuțea ne ar fi întrebat, printre zîmbete: «Nu e grozav?» Ce i råspundem… ?
Îmi amintesc de vara petrecutå la Mînåstirea Neamț, aceeași varå în care am aflat de existența lui Þuțea. Dimineața lucram la grådina de zarzavat. Nu fåceam mare lucru: adunam ceapå, cartofi, fasole. Mîncam foarte mulți morcovi; erau mari și dulci; și multe mere. Dupå prînz, må refugiam în chilie, unde aveam de la un cålugår binevoitor mai toate cårțile de bazå ale inițierii în spiritualitate. Seara, dupå vecernie, fåceam o plimbare ocolitå în jurul mînåstirii. Drumul meu preferat era cel ce ducea spre schitul Buna Vestire — un drum stråjuit de brazi, ca o prezentare de arme. Pe un drum ca acesta aș fi dorit så må plimb cu Þuțea, så trecem în revistå vîrstele și sevele ce ne au stråjuit cu demnitate pașnicå, suitoare spre cer. Dar se vede treaba cå nu a trebuit så fie așa. Am trecut pe lîngå alte vîrste și alte seve. Cîndva îmi spunea cå vede biblioteca asemenea råbojului cu zilele de izolare.
Mai era un drum ce te îmbia la preumblare; un drum ce pleca de la fîntînå, stråjuit de data aceasta de case. Poate cå și un astfel de drum i ar fi plåcut lui Þuțea; putea oricînd så aparå, de dupå un pom sau dintr o verandå, vreun cålugår, tînår ori båtrîn, cu care så poți împårtåși încet, discret, tainele lumii.
Și era un al treilea drum: între poarta mînåstirii și schitul Icoanei. Lung, pietros, fårå menajamente; era stråjuit de pådure pe o parte și de un rîu pe cealaltå. Și acest drum, cred, i ar fi plåcut lui Þuțea. Am fi mers cînd sub vîrstele vegetale și puternice ale pådurii, cînd prin vîrsta lichidå, mișcåtoare și cîntåtoare a apei, pendulînd oarecum între rådåcini și cer oglindit, între înålțare și curgere.
Þuțea se recunoștea cu bucurie în Don Quijote. O recunoaștere care nu de puține ori aducea a completare: se rotunjea în imaginea lui simbolicå; Cavalerul Tristei Figuri… De la cei trei ani, de la Interne, la Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Þuțea a peregrinat fårå de voie într o Spanie a durerii și a jertfei, deopotrivå de amarå și de «realistå» ca Spania lui Don Quijote; și tot asemenea acestei Spanii, drumul lui Þuțea a avut de multe ori oaze de veselie și scufundare în vis. Ce l a mînat pe Þuțea, în toatå viața lui? Ce rosturi va fi descifrat, retrospectiv, în tot ce i s a întîmplat? Aceeași soartå a nobilului o aflåm și în viața, cititå cu atenție, a gînditorului; deopotrivå cavaleri, deopotrivå de triști, deopotrivå figuri, simboluri, cei doi se întîlnesc, spunîndu și unul altuia cîte ceva din drumurile lor, întregind astfel geografia idealului.
Asumîndu și scåderile, inconsistențele sau șovåielile, Þuțea trece printre dealurile deloc primitoare ale vieții lui avînd conștiința unei pedagogii la care este supus și care, ascultatå pînå în consecința ultimå, poate provoca la rîndu i o nouå pedagogie.
Þuțea poate cå niciodatå nu a visat la o materializare, la o «punere în practicå» a idealului såu, dar a lansat acest ideal în lume, a învåțat — oriunde a putut și cu cine a dorit — imaginea cetåții creștine, sperînd ca în felul acesta, în urma luptei cu himerele, ispitele și încercårile, pînå la urmå så determine pe oamenii cu care se învecina så accepte și o altå învecinare, mai înaltå, så i facå så intre pe drumul cåtre ideal ca pe drumul spre un castel la care nu trebuie så bați în poartå pentru a putea spune cå ai ajuns.
19 februarie 1991
¥l rog så mi spunå ce este cu «teatrul seminar» de care a amintit. Zice: «În teatrul obișnuit, spectatorii sînt cronofagi. Își mîncå vremea cåscînd gura la inutilitåți, cînd ar trebui de fapt så plece de acolo cu un plus de conștiințå filozoficå, sau socialå, sau umanå, ferindu se de sterilitate. Så nu stea la teatru ca la ceva hazliu, ci så plece acaså mai plini. Un teatru teoretic, adicå modelul piesei mele ideale de teatru, nu e nici Shakespeare, nici Goethe, nici Molière, ci Platon în dialogurile lui. Adicå imitația dialogului platonic, care este expresia conștiinței teoretice, nu estetice. Nu te intereseazå frumusețea, cît dacå poți sau nu så imiți un adevår. Acest teatru seminar mutå dialogul platonic în dialogul dramatic.» Și ce titlu v ați gîndit så i dați? «Întîmplåri obișnuite.» Cum adicå? «Adicå cotidianul ridicat la semnificație scenicå.»
Ascultåm Mozart.
Cum se explicå mobilitatea globalå pe care o aveți în cîmpul ideilor? «Nu e nevoie så fii enciclopedist — cå enciclopedismul, în general, e un fel de cancer mintal —, dar så pleci din niște discipline coerent organizate. Eu cunosc, de exemplu, economie politicå și drept de rang universitar, și asta îmi permite så manevrez în ansamblu.» Un teolog nu cred cå trebuie så plece de la o disciplinå ca atare; eu, de exemplu, nu am nici o înclinație deosebitå spre vreo disciplinå. «Dar ce, Radule, crezi cå o så mai ai nevoie de ceva cînd ai så intri în studiul teologic?» Știu și eu… «O så ai nevoie de filozofie. Atît. De fapt, orice inteligențå adevåratå, ți am mai spus asta, basculeazå permanent între filozofie și teologie.»
Îl întreb iaråși cum s a apropiat de Dumnezeu. Spune cå înainte de închisoare, și mai ales atunci, a simțit acut, organic, biologic chiar, inutilitatea construcțiilor umane. De aici și furia manifestatå împotriva comuniștilor, a ateilor în general? «Ateii s au nåscut, dar s au nåscut degeaba.» Am auzit cå în pușcårie preoții deținuți fåceau pe ascuns Sfînta Liturghie… Îmi spune cå nu a avut bucuria de a asista sau de a auzi slujba aceasta în pușcårie, dar vrea så mi povesteascå o întîmplare. «Am auzit un țigan dînd sfaturi unuia care era în celulå cu el și care se ruga provocator: îl vedea gardianul și îl båtea. Și țiganul îi då un sfat: må frate miu!, cå acu’, zice, sîntem frați la înghesuialå, må frate miu, få cruce cu limba în gurå, må, cå nu te vede nimeni!» Rîde.
Am observat cå nu vibreazå la operele artistice și cå nu are cuvinte prea mågulitoare pentru artiști. «Arta are un singur viciu, dragå Radule: este încîntåtoare și nemîngîietoare. Ce te încîntå nu depåșește senzorialitatea. Arta a vrut så se furișeze în cer, dar nu i a mers! A devenit o simplå expresie ilustrativå. Nu poate nici o artå din lume så exprime esențele, nu.» Dar arta religioaså, cum o vedeți? Nu crede cå aceea mai este artå, ci altceva. Îi dau dreptate și îi spun ce greu canon au pictorii de icoane; or, în aceste condiții, artistul nu mai e artist ca atare, ci un creștin care are harul de a picta. Må aprobå. Spune cå niciodatå nu a suportat fandoseala artiștilor, pe care îi suspecteazå de pluralism valoric; adicå fårîmițeazå adevårul cu care intrå în contact. Îl «personalizeazå»!
«Cum îmi zic åștia mie? — un Socrate român. Cum ai zice: un Iulius Caesar tåtar!» Se uitå cu ghidușie la portretul pe care i l a fåcut cineva, în cårbune, întrebîndu må parcå: semån eu cu Socrate, ce zici? «Åștia vor så facå din mine un båtrîn sclerozat, reacționar și vorbåreț. Înså cred cå nu am spus nimic pînå acum care så întåreascå måcar una din aceste tendințe.» Sigur cå nu! «Atunci, de ce må calcå pe nervi ziariștii åștia?» Pentru cå sînteți în vogå. «Și cînd n o så mai fiu?» N or så mai vinå. «Mai bine. Dar oameni de culturå, adicå oameni de teapa mea, nu prea våd pe aici…» S au speriat de vîlva produså în jurul dumneavoastrå. «Dar nu eu am produs o!» Rîdem. «Știi ce am så fac? N o så mai primesc nici un ziarist aici, cå doar nu sînt un automat care scoate propoziții la comandå…» De unde vine totuși verva?… «Este o vervå care må costå. Eu nu pot så fiu spontan, și atunci spun într o formå conciså ceea ce m a preocupat sau må preocupå încå.» Și cînd mai aveți timp så fiți și «serios»? «Cînd dorm sau cînd stau cu tine de vorbå…»
Må întreabå dacå am mai scris ceva la Învåțåtura prin ¥nvecinare. Nu; încep så cred cå nu poate fi scriså atîta vreme cît ne mai învecinåm încå. E o formå a amintirii, un scurt manual despre cum trebuie så abordezi învå țåtura. Or, asta e treabå de arheologie, de timp. «Cred cå nu te am învåțat nimic eronat pînå acum.» Aveți vocație de profesor… «Crezi?… påi în pușcårie îmi ziceau domnule profesor.» Ați avut, acolo și aici, elevi buni? «Eu am considerat mereu partenerul de discuție, chiar dacå era mult mai tînår decît mine, drept prieten, iar nu elev. Nu mi place så pråsesc în jurul meu subalterni mintali.» Respectați libertatea lor… «Så știi cå cine a fost privat de libertate, într un fel sau altul, se învațå minte så mai mînce timpul și libertatea altora.»
20 februarie 1991
A venit doctorul. Vin și cîțiva prieteni; comentåm evenimentele politice; nu știu cine aduce vorba despre conceptul de «culturå micå». Þuțea spune cå nu existå «culturi mici» — mici sînt oamenii care o fac. «O culturå trebuie så aibå douå calitåți: så fie tipicå și så fie, așadar, universalå; altminteri, e un fenomen local.» Ceea ce înseamnå… «Ceea ce înseamnå cå oamenii noștri de culturå ar trebui så fie tipici, adicå așa cum sînt, iar nu imitînd pe nu știu cine, și så fie, astfel, universali.» Doctorul este îngrijorat de circulația proastå. Prietenii îmi sugereazå så ieșim cu Þuțea la plimbare. Se opune; nu se simte în stare. Amînåm pentru altå zi. Dupå ce pleacå toți, cu un glas amårît, îmi spune cå se simte ca un obiect. Regretå starea asta de neputințå și faptul cå nu mai poate primi pe nimeni în mod vertical.
Deschidem iaråși discuția referitoare la artiști și artå. «Datoritå capacitåții mele de abstracție, n am simț artistic, plastic vorbind.» Dar în liceu vå plåcea geometria… «Da, dar ca model de ordine, iar nu ca frumusețe. N am geniul construcției plastice.» Camera unde ståm e foarte coloratå… Se uitå întrebåtor la mine. Asta e locuințå de gînditor? «Asta e locuințå de anahoret eșuat în Europa!»
Ziceați cå viciul lui Cioran este cultivarea în exces a paradoxului; dar viciul dumneavoastrå, acceptînd cå existå måcar unul, care este? «Viciul meu este cultivarea argumentației logice.» E o deformație de funcționar? «S ar putea. La Ministerul Economiei Naționale eram foarte grijuliu cu toate construcțiile mele, pentru cå, spuneam eu, în București trebuie så umbli douå zile în galop cu calul pentru ca så gåsești un om prost!» Rîde. Îmi povestește o întîmplare dintr un salon. «Zice o doamnå lui Cioran: domnule Cioran, dacå sînteți atît de sceptic în ceea ce privește neamul românesc, v am ruga så ne dați o scriere legatå de persoana dumneavoastrå… dumneavoastrå sînteți turc? — så mi explicați apariția dumneavoastrå, cå nu mai înțeleg nimic!»
Mi ați povestit despre perioada de stînga. Bånuiesc cå primeați și scrisori, în urma articolelor dumneavoastrå. «Și ce scrisori! Tovaråșe Þuțea…» Rîde. «…Vå rog så insistați asupra tezei din articolul anterior… Semneazå: un grup de muncitori din Constanța. Ptiu! Tîmpit mai eram!» Dar nu regretați perioada aceea… «Nu regret. A fost o aventurå; mi am dat seama cå la stînga nu existå decît dorințe umane, dar nici un adevår.» Stînga v a bågat și la închisoare. «A fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru nebunia din tinerețe; dar så știi, eu am fost în tinerețe de extremå stîngå pentru cå eram generos. Nu suportam mizeria. Nu de nebun, ca så fac carierå; din compasiune fațå de pråpådiți!» Iar pråpådiții v au chinuit cînd au luat puterea. «Påi se spune: omul sårac, al doilea drac!»
În ciuda cultivårii argumentației logice, discursul dumneavoastrå face în mod constant apel la dogmå, la dogma înțeleaså ca revelație, ca izvor de libertate, iar nu la dogma înțeleaså peiorativ, profan. Apelul la dogmå îl våd la dumneavoastrå, uneori, ca un apel disperat la stabilitate și certitudine. «Påi dogma nu e utilå, ci liniștitoare și consolatoare. Și Nae Ionescu fåcea apel la dogmå. El ne a învåțat, dupå care au venit Crainic, Ståniloae și ceilalți teologi…» Aveați, odatå, un scurt text numit Libertatea ca dogmå. Ar merita discutatå inversiunea: dogma ca libertate! «Dragå Radule, cînd ai så ajungi så iei teologia parte cu parte, dogmå cu dogmå, Sfînt Pårinte cu Sfînt Pårinte, atunci ți se va pårea cå ai intrat în patria libertåții absolute. Îți închipui, pentru un întemnițat, ce înseamnå dogma Sfintei Treimi? — un adevår de care nimeni nu se poate atinge profanator. În plinå închisoare, un lucru de neatins! Aceasta este måreția și libertatea dogmei.»
A venit mama; are niște pråjituri și mîncåm cîteva. Þuțea mai vrea una. Își aduce aminte cum o aștepta, copil fiind, pe maicå sa så vinå de la oraș cu cofeturi. Îi spun mamei så se odihneascå puțin. Þuțea propune så luåm în fiecare zi cîte zece pråjituri; se voteazå în unanimitate. Spune cå, la o adicå, så cerem o alocație de la buget!
Îmi repetå imaginea lui din copilårie, așteptînd o pe maicå sa; o considerå cea mai sugestivå amintire, mai sugestivå decît orice amintire, din orice altå vîrstå a vieții lui. De ce? — Nu mi poate spune cu precizie, dar așa simte.
Orice mare ieșire în culturå presupune o întreagå industrie menitå a valorifica apetitul corpului social pentru o anumitå valoare care se impune în acel moment. Må gîndesc la paradoxul operei lui Þuțea: postumå în întregime — editorial vorbind —, aceastå operå va crea o specie culturalå nouå de paraziți ai minunilor. Se va încerca din toate putințele neputinței acestora så se ofere lumii o imagine Þuțea care poate nu va fi rea, dar nici bunå. Se va crea un curent, o modå, un țuțianism ce își va contrazice, de la un punct, «întemeietorul»; traiectoriile postume au întotdeauna un grad de imprevizibilitate care, oricum ar fi, frizeazå imprevizibilul neplåcut. Neplåcerea de neevitat vine din simplul fapt cå lipsește ochiul selector și aprobator al autorului. Și aceste pagini vin într o absențå, dar poate cå salvarea lor constå în faptul cå se bazeazå, totuși, pe o prezențå, singura care ar trebui så ne intereseze și la perpetuarea cåreia ar trebui så lucråm, dacå vrem ca actul nostru cultural fåcut în umbra lui Petre Þuțea så nu semene cu o parazitare. Numai așa.
22 februarie 1991
Avea un prieten, cerșetor, la Cluj. «Ce mai faci, Ioane? Bine — dar dumneavoastrå, domnule Petricå? Tot cu ideile, tot cu ideile? Zicea cerșetorul cå, dacå i aș fi dat cîte un ban pentru fiecare idee care îmi venea, s ar fi îmbogåțit!» Îmi povestește despre înscenarea securitåții, care l a arestat în hol la Athenée Palace sub motiv cå face speculå. Cu ce? Nu i au råspuns; și atunci și a adus aminte de Ioan de la Cluj: «cu idei, frate!… cu idei!»
Revine asupra sintagmei «om autonom». E sintagma care definește, în viziunea lui, tot spectrul larg al neputinței spirituale, de la lucizi pînå la atei și de la filozofi pînå la artiști panteiști. «Omul autonom în mod absolut, dragå Radule, ar trebui, pentru a și susține autonomia, så se autoeduce, så se autohråneascå și så fie autofåcut, så izvorascå el din el!»
Regretå cå nu a avut familie. Îl întreb dacå totuși nu crede cå are o familie de spirit; nu e sigur. Dar ați dori? Nu știe ce så råspundå; nu i place subordonarea mintalå. Dar e vorba de comuniune, nu de o ierarhie care så determine relații de subordonare. De ascultare și învåțare, nu de subordonare… Sperå ca måcar postum ceva tot så se prindå de generația nouå. «Generația ta e cea mai potrivitå pentru o prefacere fundamentalå și pentru o ieșire în universalitate; a noastrå a fost zånaticå råu. A debutat în euforia realizårii României Mari și a murit în închisorile comuniste. Ne a pedepsit Dumnezeu cå nu am știut så ne bucuråm cum trebuie… dar voi, care nu ați trecut prin închisori, știți cum aratå și cei care închid și cei închiși. Aveți o perspectivå totalå.» Dar ne lipsesc îndrumåtorii, învåțåtorii! «Și ce dacå? Mergeți la bisericå, scotociți bibliotecile, stoarceți pe cîte unul ca mine, dacå aveți noroc så l întîlniți, și pînå la urmå tot trebuie så vinå cineva…»
Ascultåm muzicå; îl întristeazå un pasaj. Spune cå tristețile muzicale sînt cele mai durabile, deoarece se bazeazå pe ecouri, pe reverberații sonore, iar nu pe structuri fizice, materiale; amintirea Ideilor.
Afarå ninge. «Så știi cå m am gîndit serios la ultimul pasaj comentat din Platon.» Închid fereastra. Fulgii se depun încet pe contururile balconului. «Cred cå Platon a intuit cel mai bine jalea omului, neputincios în fața esențelor.» Poate cå tînjea dupå întrupare, ce ziceți? Ninge din ce în ce mai dens. «Poate. Dovadå imaginea grotei: ar fi dorit poate și el så fie martor al unui rug aprins care så nu ardå.» Vîntul råscolește stratul subțire de zåpadå. Se fac mici fuioare care puncteazå ici și colo aerul, ca niște copaci råzvråtiți. «Dar så știi cå, pînå la urmå, toți anticii au un defect de principiu…» Ninsoarea se liniștește. Ninge calm. «Smerenia!» Dar asta e o virtute creștinå… «Tocmai de aceea: nu au știut så intuiascå decît în planul ideilor, dar nu și în cel moral.» Ninsoarea înceteazå. Cîte un fulg, întîrziat, råtåcește dupå un loc unde så se așeze.
25 februarie 1991
Povestește: «Veneam odatå cu mama de la cîmp și în fața noastrå mergea o femeie care ducea un copil în spate, mai și torcea și fåcea și alte treburi. Eu zic: mamå, de ce face aia atîtea lucruri? Zice: se aflå și ea în treabå!» Rîde. «Cine nu are pasiune terminologicå — riscå så se afle în treabå.» Aflarea în treabå este isprava omului neputincios… «De fapt, eu am fåcut o glumå pe care nu mi o mai permit: aflarea în treabå ca metodå de lucru la români! Nu mi mai permit asta fiindcå nu vreau så fac ironie, deoarece ironia este stil de amurg alexandrin.»
Povestește: «A venit odatå un franțuz la noi, cu niște mașini, iar una nu funcționa tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge și așa! Trebuie så scåpåm de acest „merge și așa“; cå „merge așa“ înseamnå cå merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricînd și nu orice.»
Îmi zice cå nu vede în toleranțå decît o formå degeneratå a libertåții. Am pierdut exactitatea pe care o aveați în generația dumneavoastrå; erați mai apropiați de nemți. «S ar putea så ai dreptate.»
Tare sînt singur, Doamne, și pieziș! — recitå psalmul și adoarme. Dupå o orå, se trezește și må strigå: «Uite, dragå Radule, am avut un vis… Se fåcea cå merg pe un drum lung, lung tare, și doream mult de tot så ajung într un loc, nu știu care anume… Și întîlneam oameni pe drum, cårora le ziceam så mi spunå cum så ajung mai repede. Nimeni nu știa cum se ajunge mai repede. Cînd deodatå, vorbind cu un drumeț, apare un ins care îmi spune cå știe el o scurtåturå. Am plecat cu el… și aici s a oprit visul. Ce o fi asta? Må învecinez, fårå så știu, cu un eveniment care se va întîmpla sau care s a și întîmplat deja, sau…?»
Discutåm despre libertate. Nu o acceptå ca termen teologic; Biserica nu e sediul libertåții în sensul ei democratic, ci al libertåții fårå alternativå: Dumnezeu. Oare de aceea ateii se numesc liber cugetåtori? «Se poate. Au impresia cå, atei fiind, sînt mai liberi…»
Îmi descrie o imagine din copilårie, cînd mergea cu mama de mînå. Se simțea în siguranțå. Uneori, plecau de dimineațå de acaså, de foarte de dimineațå, și adormea pe drum. Cînd nu mai simțea mîna mamei ținîndu l, se trezea speriat.
Peste o såptåmînå, Þuțea se va interna la spital. Boala necesitå un tratament mai îndelungat. Îi pare råu cå ne despårțim. Þine så i promit cå voi veni cît de des la el, la spital. Îi promit. Îmi strînge mîna; må trezesc, speriat.
*
¥n lumea spiritului, nebunia pentru o idee sau o stare sau o credințå îmbracå forme aproape monahale, de lepådare de sine, de uitare. Îmi aduc aminte cum, la Spitalul Christiana fiind, Þuțea își formase un grup de auditori. Era o cålugårițå extraordinarå, Maria, care intuise perfect ritmurile și capriciile lui Þuțea și care, în felul acesta, îi era de mare ajutor. Într o zi am fost la el în vizitå, împreunå cu un prieten. Slåbise și durerile de cap erau atroce; cu ochii mari, de durere și așteptare, må privea avid dupå o consolare — sau dupå un remediu. «Så må duci acaså, Radule!» Dar nu vå simțiți bine aici? «Nu; parcå sînt închis.» Tratamentul… «Ce tratament? Eu nu sînt bolnav, ci sînt båtrîn… or, asta nu se vindecå, ci se întreține!» Prietenul cu care venisem îi pune o întrebare confuzå — și incitantå, în felul acesta, pentru gîndirea atît de preciså a maestrului. Domnule profesor, medicamentele…. O sorå medicalå îi pune în mînå un pumn de pastile și îi då un pahar cu apå. Cu un gest șovåitor își bagå pastilele în gurå, cînd deodatå este atras de întrebarea prietenului: «Ce, domnule?…» Urmeazå un råspuns înflåcårat, argumentat. Am revåzut pentru ultima oarå cum se ridicå turnul de cetate: abrupt, fårå tatonåri sau opriri; cu pastilele råtåcind speriate în gurå, înghesuite de cuvintele ce nu mai țineau seama de prezența lor, Þuțea uitase de sine, lansîndu se spre celålalt cu toatå ființa. Întreg, plin; bucuros, parcå… Într un sfîrșit, sora îi amintește de medicamente. «Care medicamente?» Pentru durerile de cap… «Care dureri?…» Råpit în întregime de lumea aceea, adormise parcå pentru aceasta, trezindu se aici doar din necesitatea de a nu contrazice legea gravitației.
Multe lecții a mai ținut, cred, Þuțea în spital. Între un pahar cu apå și un pumn cu medicamente, discursul såu își påstra o independențå uimitoare, aducîndu ne și pe noi în lumea lui, råpindu ne din intervalul mohorît ce se întinde, pentru fiecare, între un pahar cu apå și un pumn de medicamente…
6 octombrie 1991
Þuțea a împlinit aståzi 89 de ani. Nu då importanțå evenimentului, înså vin cîțiva tineri care încearcå så i ofere o bucurie pe care el nu o are. Vîrsta nu l bucurå; vîrstele lumii da, înså nu a lui, care se simte din ce în ce mai depåșit de ritmurile unei vieți pe care n o mai poate umple cu prezența lui organizatoare, ci doar cu o prezențå contemplativ meditativå. Dar cît de mult înseamnå încå aceastå prezențå…
*
Ultima scrisoare cåtre prieteni:
Tråiesc o insuportabilå însingurare. Må situez în pustiu și am impresia cå cetatea toatå a plecat într un nedeterminabil concediu. Nu må pot sprijini decît pe Dumnezeu, care niciodatå pînå acum nu a fost atît de prezent. Må våd tråind într un spațiu sacralizat de atotståpînitoarea Bisericå creștinå. Nu må jenez så consider toate disciplinele minții umane roabe ale teologiei, fiindcå în ele nu apare Absolutul: Dumnezeu. Fårå Absolutul divin, tot ce existå ne îndeamnå så l gîndim ca neavînd nici un sens. Am fost totdeauna neliniștit, în lumea fenomenalå în care am tråit, de întrebarea: de ce existå aceastå lume? și de ce nu se poate explica imposibilitatea gîndirii de a formula lumea în mod exhaustiv? Acea consolatio magna a lui Boethius nu e concludentå, neavînd caracter religios. Fårå religie omul råmîne un animal rațional și muritor care vine de nicåieri și merge spre nicåieri. Absolutul religios creștin ne scoate din neliniștile infinitului și nedeterminårii, deoarece ideea de limitå, tråitå de om în univers, nu poate fi depåșitå decît religios. Ce dezguståtoare mi se pare înlocuirea ritualului mistic cu speculații aleatorii! În orice aulå se discutå comod, util sau eronat, niciodatå setea de definitiv neputînd fi satisfåcutå.
Må opresc din avalanșa de gînduri la formula: «a ști», la scarå umanå, poate fi folositor, dar în nici un caz mîntuitor.
Ce pustiu ar fi spațiul dacå n ar fi punctat de biserici!
Petre Þuțea
Semne
Uneori, cultura se bucurå. Iar bucuria ei din smerenie vine, fårå zgomot, pașnic, ca o sårbåtoare în timp de råzboi… Sînt oameni ai spiritului care, în culturå fiind, fac toate cele neobișnuite culturii: tac, se smeresc, nu se agitå, nu proclamå, nu incrimineazå, ci pur și simplu existå — monumental. Cu o måreție de zvon, în cultura secolului nostru Petre Þuțea are caracteristicile duhului: existå fårå så se fi manifestat. Nu a putut și nu a avut cum så se manifeste în ultimele decenii. Cînd îi iei omului mișcarea, nu i råmîne decît șederea, iar cei mai buni fac din aceasta minunat prilej de gîndire. Gîndind și ståpînind prin gînd, sînt asceții culturii contemporane, pustnici care s au rugat pentru mîntuirea ei.
Raportul nostru cu lumea a fost mereu unul de învecinare. Am avut o poziție contemplativ defensivå care ne a permis supraviețuirea. Înså aceastå învecinare nu presupune numai pasivitate ori numai defensivå, ci și luptå, formå publicå de angajare, într un cuvînt: învåțåturå. Am învåțat la început din învecinarea cu alții, cu romanii sau cu turcii, am învåțat învecinîndu ne cu marile puteri ce ne ståteau în jur și, se pare, a venit vremea så învåțåm învecinîndu ne cu noi înșine; Þuțea este unul dintre puținii care, aståzi, ne îndeamnå la acest fel nou de învecinare, singurul capabil så ne asigure identitatea și universalitatea în același timp.
Via,ta
Tot ce se știe despre Þuțea se știe din întîmplare.
S a nåscut la 6 octombrie 1902, în satul Botenii de Muscel, avînd în urmå un șir de stråbuni preoți, el apårînd, printre livezile muscelene, ca fruct ultim al harismei acestora. Liceul îl face în parte la Cîmpulung Muscel, în parte la Cluj; tot la Cluj face și Facultatea de Drept, unde își ia titlul de doctor în științe juridice.
Se instaleazå la București, lucrînd în Ministerul Economiei Naționale. Face mai multe cålåtorii diplomatice — la Berlin, Budapesta și Moscova; este mediatorul celui dintîi tratat economic între Regatul României și noua putere sovieticå. Prieten cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Petre Pandrea și alții, colaboreazå la revista Cuvântul a lui Nae Ionescu, în timp ce la Cluj, în studenție, fiind de stînga, colaborase la reviste socialiste. Citește îndelung și temeinic, abordînd zonele clasice ale culturii. Își face în epocå un renume de om de spirit și adîncime.
Primii ani de dupå terminarea celui de al doilea råzboi mondial și începerea råzboiului comunist cu valorile și adevårul îi traverseazå relativ bine. Anchetat de mai multe ori, dupå obiceiul vremii, este arestat definitiv în 1956. În temnițå avea så se converteascå la creștinism… Parcurge întreg spațiul concentraționar, de la Malmaison pînå la Aiud, Jilava și Ocnele Mari; ține conferințe, inițiazå, dezbate, ascultå, dialogheazå. Mulți își vor aminti de întîlnirea, în închisori, cu Þuțea. Un țåran este întrebat de ce stå pe lîngå el: înțelegi ceva? — Nu, dar e o grozåvie! Tot de domeniul grozåviei și al mårturisirii ține și vestita predicå de la Aiud, în care, timp de trei ore, face o vastå paralelå între Platon și Hristos, între pågînism și creștinism, aråtînd superioritatea religiei bazate pe actul mistic al Întrupårii. Båtut, umilit, înjosit, trece prin toate apele tulburi ale prostiei. Timp de șaizeci de zile, la Ocnele Mari, stå în anticamera torturii; nu intrå înså, deoarece în ziua stabilitå un deținut scapå din mîinile gardienilor, sparge geamul și țipå: såriți, fraților, cå ne omoarå! Conducerea închisorii are teamå de o eventualå mișcare a populației din Ocnele Mari și oprește torturile. Dar încep izolårile… Este eliberat în anul de grație 1964.
Locuiește pe unde poate, pe la prieteni, pînå ce, cu ajutorul unui tînår care îi era «student» în Cișmigiu, reușește så se mute într o garsonierå, la etajul opt, foarte aproape de parcul preferat. Publicå în Familia de la Oradea cîteva fragmente din Teatrul seminar, iar în revista Arta un eseu despre Brâncuși. I se interzice apariția în preså. Publicå, sub pseudonimul Petre Boteanu (la Gândirea semnase Petre Marcu), eseul Filozofia nuanțelor și Despre Socrate. Are o intenså activitate «didacticå»: se plimbå cu tineri în Cișmigiu, învåțîndu i ce diferențe existå între lumina soarelui în amurg și la råsårit, între prostie și spirit, între necredințå și credințå. Lucreazå prin dictare sau prin grea scriere cu mîna proprie, bolnavå, la cîteva eseuri mai întinse. Pentru a se putea întreține, este trecut ca membru al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor. Dar în ce post så vå trecem, domnule Þuțea? — «Pe post de Socrate!»
În mai multe rînduri, securitatea îi confiscå manuscrisele; alte pagini sînt date spre påstrare prietenilor. Risipește cu dårnicie spirit, într un gest de însåmînțare cosmicå. Pe toți cei care se întîmplå så i treacå pragul sau så l întîlneascå îi învațå cele douå cuvinte cheie ale verticalitåții: creștin și român. Suspectat, urmårit, chestionat, le zîmbește tuturor, aråtînd puterii o enormå bunåvoințå și scuzîndu i nesfîrșita prostie. I se însceneazå o delincvențå: este arestat în holul hotelului Athenée Palace, sub învinuirea de speculå, firește nedoveditå. În decembrie 1989 este påzit de doi soldați, pentru a se preîntîmpina un eventual atentat.
Ajunge, în urma unor interviuri televizate, în centrul atenției. Cucerește și farmecå lumea gazetåreascå, și nu numai pe aceasta. Primește în medie, pe zi, opt zece ziariști și de douå ori mai mulți vizitatori… Tråiește cu aceeași pensie de la Uniune ca și mai înainte. Prezent în preså din ce în ce mai mult, începe så se vorbeascå despre un eventual țuțism.
Apele se liniștesc, gazetarii devin tot mai rari. Boala își face apariția. În prima jumåtate a ultimului an de viațå locuiește cu un tînår care se stråduiește så i fie de folos. A doua jumåtate, pînå la moarte, este internat la Spitalul Christiana. I se iau și aici interviuri; își formeazå un nou grup de «studenți», dintre cei internați, cålugåri, maici, medici sau țårani. Îi iartå pe cei care l au chinuit. Moare la 3 decembrie 1991, dimineața. Este înmormîntat la Boteni, de ziua Sfîntului Nicolae, drumul spre locul de pace fåcîndu l într un car tras de boi. Puțini oameni în jurul påmîntului proaspåt: unii neștiind, iar alții neputînd probabil så vinå… Înså mulți fulgi, multå cernere din ceruri, el, Petre Þuțea, trecînd desigur cu bine prin våmile våzduhului.
Opera
Opera, urmînd rigorile spirituale ale modelului, nu trebuie så ne trimitå la ea însåși, nici chiar la cel care a scris o, ci la Cel care a fåcut posibilå lumea în care ea a apårut.
Þuțea nu a visat så aibå operå, înså se vede treaba, cum se întîmplå în povești, cå Dumnezeu då cui nu cere — iar Þuțea nu a cerut niciodatå. Tot ceea ce a scris are o motivație de cronicar: s a simțit dator så fixeze în memoria scriså evenimente și idei care au traversat cerul vremii sale. Paginile dictate vin și ele dintr o altå preocupare decît cea de scriitor; sînt pagini mårturisitoare, în care nimeni nu va gåsi noutåți, în nici un domeniu; sînt pagini de reafirmare, de adunare și sistematizare a unor adevåruri spuse deja, dar care trebuiesc mårturisite, proclamate din nou, spre ținere de minte…
Opera lui Þuțea se plimbå pe stradå. Dacå întîlniți, uneori, cîte un tînår închinîndu se în fața bisericii și aråtînd spre dumneavoastrå priviri în care vå oglindiți, sau cîte un tînår cufundat în lecturå, în cine știe ce såli friguroase de bibliotecå, sau cîte un om trecut de mult de tinerețe, dar cu o vajnicå articulare pe care numai suferința o då, ei bine, så știți cå, așa fragmentarå cum pare la prima vedere, ați avut de a face cu opera lui Petre Þuțea.
Este o operå mårturisire; o tråire în celålalt; o operå imediatå. Þuțea a avut oroare de operele lansate în håul unui public impersonal. Apostolicå, mårturisitoare, opera lui e propovåduire fațå cåtre fațå. Cei mai mulți creatori tråiesc prin mandat artistic, într o relație în care se cunoaște expeditorul, dar nu se știe nimic despre destinatar; opera valabilå se bazeazå pe Adevår și, pe Adevår bazîndu se, ea se bazeazå pe Persoanå, pe calitatea de persoanå a adevårului. De aici vorbirea cåtre celålalt, cåtre persoana aproapelui, iar nu cåtre impersonalul departelui. O operå se naște din învecinare, dacå vrea så se constituie într o învåțåturå. Într o lume antiaxiologicå, råsturnatå, orice posesor al adevårului trebuie så l mårturiseascå testamentar; de aceea, discursul lui Þuțea abundå în formule precise, care nu laså loc echivocului semantic sau ideatic. Fiind mårturisitoare, opera ce se bazeazå pe acest fel de discurs vizeazå altceva decît satisfacerea cerințelor estetice: e o operå ce se vrea cale spre mîntuire. Cînd se întîlnesc, în Pateric, un cålugår båtrîn cu unul tînår, cel tînår îi cere cuvînt de folos sau cuvînt de învåțåturå, iar cel båtrîn, învecinat prin rugåciune și post cu Dumnezeu, îl då scurt, testamentar. Opera lui Þuțea e cuvîntul de învåțåturå de care avea și are nevoie cultura româneascå în trecerea ei de la subteranå la luminå, de la impersonal la personal, de la zbatere și îndoialå la credințå și certitudine.
Opera lui Þuțea, cîtå se aflå în oameni sau în pagini scrise sau în benzi înregistrate, se contureazå în jurul unor titluri sugestive prin ele însele: Tratat de economie politicå, Tratat de antropologie creștinå, Introducere la teatrul seminar, Teatrul seminar, Comentarii la Platon, Comentarii la Kant, Dialoguri (Bios, Eros și altele), Reflecții religioase asupra culturii, Socrate, Mircea Eliade, Filozofia nuanțelor, Introducere misticå în filozofia modernå.
Abordînd fundamentalul și neavînd nimic comun cu conjunctura, primirea operei lui Þuțea se face în plinå așteptare… Domol, ca o apå între douå dealuri, curgerea ideaticå tîrzie așteaptå soarele, pentru ca, în momentul intrårii în mare, så și poatå aråta toate irizårile, altminteri invizibile. O operå trebuie așteptatå, iar nu toleratå. Persoanå creator cåtre persoanå primitor, opera e o relație filialå, de întregire a unei familii spirituale; cine vrea så afle ceva profund din valențele spiritualitåții românești trebuie så aștepte, testamentar, pînå ce ultimul lucru își va fi aflat soarta viitoare. E modul de a intra în mînåstirea cugetului românesc — trecînd pe sub poarta arcuitå, într o plecåciune în fața bisericii din mijloc, pînå la care se așterne drumul de piatrå al adevårului și simplitåții.
O creație a spiritului e altceva decît un produs. Ea presupune un cadru, o lume pregåtitå în așa fel încît så i primeascå rigorile. Spiritul se întrupeazå numai dupå un șir lung de profeți, care primenesc și pregåtesc lumea cu ideea minunii… Cei treisprezece ani de temnițå și convertire au pregåtit lumea româneascå pentru primirea mårturisirii lui Þuțea, pe care o numim, convențional, operå: o operå deloc comodå, cum nici întrupårile nu sînt comode și nici ușor de acceptat; o operå care ne demonstreazå finitudinea noastrå autonomå și mizeria acceptårii acesteia, care ne aratå vinovåția fundamentalå ce o avem fațå de cer și fațå de dumnezeirea din noi. Daimonul operei lui Þuțea este dorința mutårii din loc a cețurilor interioare.
Cuvînt de învåțåturå, opera lui Þuțea e cuvînt de dojanå, cuvînt de iertare; depinde de noi cîtå dojanå și, mai ales, cîtå iertare ne va da opera aceasta.
Sistemul
Fårå så și propunå så aibå operå, Þuțea nu și a propus så aibå nici sistem. Cu toate acestea, putem vorbi despre un sistem Þuțea în måsura în care acceptåm definiția pe care el o dådea sistemului — cå adevåratul sistem e cel care adunå neliniștile omului și le aduce, spre rezolvare, cerului. Iatå de ce, cînd vorbim despre sistemul lui Þuțea, nu putem vorbi decît despre credința lui. Creștinismul e sistemic prin definiție; coerent, escatologic, creștinul probeazå, conștient sau nu, funcția sistematizatoare și recuperatorie a creștinismului; hristocentrismul e modelul de sistem cu garanții în absolut. Creștin, Þuțea se bucurå de avantajul sistemic al credinței sale: pentru el, sistemul nu e valabil dacå nu l mîntuie pe cel care l construiește. Fårå aceastå finalitate, sistemul råmîne o inutilå și sinistrå construcție, prin care bîntuie de la un capåt la altul stihia îndoielii, a putrefacției și mizeriei. Forțînd puțin lectura teologicå a termenului de sistem, putem spune cå sistemul, de fapt, nici nu se construiește — ci se då; e un har, e un talant, și numai în aceastå accepțiune gîndirea lui Þuțea poate fi identificatå, fårå temere, cu un sistem.
Sistemul Þuțea e un sistem creștin. Mai mult, un sistem creștin ortodox, cu elemente vådite de misticå råsåriteanå și meditație athonitå. Într o eventualå istorie a cugetårii românești, sistemul Þuțea ar putea fi definit, în stil cålinescian, ca un sistem mînåstiresc de gîndire, alåturi de cel al lui Nae Ionescu, Mircea Vulcånescu, Nichifor Crainic ori Constantin Noica.
Vorbind despre o înghețare sistemicå și despre neputința de a mai gîndi în afara limitelor sistemelor existente, Þuțea intuia, ca singurå posibilitate de construcție ideaticå, mårturisirea.
Apariția gîndirii creștine în traseul såu spiritual a fost înregistratå de Þuțea în închisoare, acolo unde doar învecinarea cu Dumnezeu mai putea så dea învåțåtura salvårii, restul învecinårilor — cu celula, cu gardienii sau cu torționarii — nefiind altceva decît un continuu îndemn la disperare. Cultural, încreștinarea lui Þuțea a avut la bazå o receptare foarte curatå, țåråneascå, a valorilor spiritului. Aparținînd unei generații culturale de vîrf, avînd acces la toate izvoarele, Þuțea a experimentat copios binefacerile conceptului, ajungînd în cele din urmå la limitele gîndirii autonome; conceptul se vådea a fi o mîntuire pe termen scurt, un bulevard ce sfîrșește într o groapå. Printre ruinele conceptului, colindînd în speranța gåsirii unei zidiri întregi, Þuțea a aflat zidirea trainicå, de altå esențå, a Bisericii, singura capabilå så råspundå întrebårilor acumulate prin culturå.
Gîndirea lui Þuțea e o permanentå tensiune a trecerii de la concept la dogmå, de la îndoialå la certitudine. Conceptul te salveazå din naufragiu, aruncîndu te pe o insulå, unde mori dupå ce un timp ai avut nebunia så te crezi salvat, nefåcînd nici un semn vaselor ce treceau spre continent; dogma te salveazå, aducîndu te pe continent, punîndu ți påmîntul Împåråției lui Dumnezeu sub picioare.
Creștinismul este starea ontologicå normalå a omului; dogma e revelație, înțelepciune divinå. Þuțea a perceput dogma în semnificație ei vie, de adevår revelat, våzînd în ea unicul mijloc de redare a libertåții spiritului: dogma elibereazå, nu constrînge; infinita dumnezeire nu are cum så mårgineascå sau så constrîngå… Þuțea a defrișat unele geometrii, deosebind între interesant și adevårat, neputințå și libertate. Gîndirea lui marcheazå permanent aceste distincții, le probeazå mereu.
Existå cîteva cuvinte cu valoare orientativå în gîndirea lui Þuțea. Aș încerca så schițez un început de Glosar al cuvintelor de învåțåturå:
Iisus Hristos — «eternitatea care puncteazå istoria»;
dogmå — adevår revelat ce oferå omului libertate și certitudine;
revelație — formå de dialog învåțåtoresc, pedagogic, între persoana umanå și persoana divinå;
sfințenie — fruntea tablei valorilor la care are acces omul;
mîntuire — intrare în Împåråția lui Dumnezeu;
concept — aproximație raționalå, autonomå, cu trimitere în håțișul neputinței și incertitudinii;
sistem — formå ordonatå de a aduce în fața lui Dumnezeu neliniștile și nelåmuririle spiritului uman;
român — formå lingvisticå și spiritualå de a aduce laudå lui Dumnezeu.
Toate cuvintele cheie de mai sus, la care se mai adaugå și altele, au stat la baza învåțåturii pe care Þuțea o transmitea tuturor acelora care se întîmplau så i fie în învecinare, pentru un timp mai lung sau mai scurt. O gîndire își verificå valabilitatea atunci cînd învațå pe alții; gîndirea lui Þuțea e, prin însåși esența ei creștin mårturisitoare, o învåțåtura destinatå celuilalt. De aceea, nu am fost mirat våzînd cå majoritatea dedicațiilor de pe cårțile din biblioteca lui cuprind cuvintele maestru și discipol. Cineva îi scrie: «Marelui domn Petre Þuțea, cu iubire de discipol…»; altcineva: «Domnului Petre Þuțea, ilustrul magistru, al creștinilor îndrumåtor…»; altcineva: «Domnului Petre Þuțea, iubit pårinte sufletesc al meu și al multora…»; altcineva: «Domnului nostru Profesor…»; iar altcineva: «Omagiu, admirație și recunoștințå domnului Petre Þuțea, magistrul iubit al generației noastre tinere. În prezența sa binecuvîntatå ne am format ca luptåtori, creștini și români toți cei care ne am simțit în stare de acest fapt…»
¥nsemne
Însemne multe a låsat Petre Þuțea prin viațå; amintiți vå de tînårul închinåtor sau de cel din bibliotecå… Nu s a considerat niciodatå în måsurå så aibå discipoli, dar nemåsura lui smerenie se cheamå, și cîte nu învațå cineva de la un smerit…
Pentru mulți, Judecata de Apoi e prima formå de dialog și de învecinare cu Dumnezeu; dar sînt oameni, ca Petre Þuțea, care o viațå întreagå au corespondat și s au învecinat cu Dumnezeu în încercarea de a intra în zona certitudinilor. Dintotdeauna, Þuțea a vorbit, iar el vorbea, în general, pe douå registre: cînd cu oamenii, cînd cu Dumnezeu. Vorbirea cu oamenii era o cale de eliberare a ceea ce se structurase pînå atunci, pentru a face loc noilor geometrii, nu esențial diferite de cele dinainte, dar altminteri, mai frumoase poate, oricum — altfel. «Filozofia nuanțelor», spunea el; un exercițiu al valabilitåții, al revenirii la dogmå. De aici, permanenta tensiune a trecerii de la conceptul uman, finit, la dogma nesfîrșitå, dumnezeiascå. Drumul de la concept la dogmå era, în fapt, drumul de la Bibliotecå la Bisericå. Petre Þuțea mergea des pe acest drum, însoțit de Kant și Maxim Mårturisitorul, de Sfîntul Apostol Pavel și Iustin — Martirul și Filozoful, deopotrivå. Își punea pålåria largå în vîrful fåpturii lui înalte și, cu seninåtatea bucuroaså a înțeleptului, stråbåtea drumul; uneori, și din fericire nu rar, mergea împreunå cu alți oameni, tineri mai ales. Îi învåța și le povestea, determinîndu i så accepte un alt ritm, o altå învecinare, o altå Realitate. Þuțea a murit într o dimineațå, pe cînd se pregåtea så plece de la Bibliotecå spre Bisericå, a murit pentru cå era deja în Bisericå, iar Dumnezeu vroia så L aibå cu Sine mereu…
Învåțåturå prin învecinare, lecție despre cum så te uiți spre cer și cum spre påmînt, vecinåtatea cu Petre Þuțea, oricît de scurtå, reprezintå pentru cine vrea så învețe ceva din ea un mod de recapitulare a istoriei mîntuirii omului și de reafirmare a necesitåții de a intra în Bisericå și în ritmul ei liturgic.