In dimineata aceea, aiurici se trezi infrigurata si nelinistita. Visase ca fulgusorul ei se topise aproape de tot. Grabita, isi trase pe ea o hainuta verde si se repezi la usa mica. O intredeschise incet, tinindu-si ochii inchisi de teama. I-a fost intotdeauna frica de nevazutul nestiut. Deodata simtii sarutul rece al vintului, si-si deschise brusc ochii mari, fericita. Era frig, atit de frig ca era imposibil ca ceva rau se i se fi intimplat fulgisorului. Sari repede afara si privi in jur. Ramase uimita. Fulgusorul ei crescuse peste noapte aproape de doua ori, scinteia atit de tare si-i aparusera mai multe ochiuri sclipitoare numai bune de oglindit in ele. Curioasa, aiurici trecu pe rind prin fata fiecaruia, privindu-se in adincul lor, de fiecare data cu un zimbet mare. Cel mai mult a ramas in fata unuia… albastru. Nu mai vazu-se asa ceva pina atunci. A auzit ca existau si de alte culori, foarte rar insa. Apareau doar in noptile cele mai geroase si nimeni nu stiuse sa-i spuna de unde veneau culorile. Unii credeau c-ar fi stele ratacite, prinse de viscol si inchise pentru totdeauna in oglinda de gheata. Aiurici nu credea insa asta. A stat asa ceva vreme, admirindu-l, privindu-se in albastrul adinc de culoarea cerului si ar mai fi ramas de n-ar fi fost vintul, prieten vechi, care, plictisindu-se, ii flutura putin hainuta, inciudat ca aiurici nu-i daduse inca buna dimineata. Tresarind cu privirile inca in oglinda de culoarea cerului, trase linga ea vintul sarutindu-l dulce pe o adiere si-i zimbi.Avea un zimbet fermecator. Nimic din lumea aceea nu putea ramine indiferenta la zimbetul ei. Nici vintul, nici stele cele mai indepartate si curioase din noptile de iarna care rasareau mult mai devreme, in miezul zilei, numai pentru ea, nici soarele cel mereu stralucitor nu putea sa nu arda de doua ori mai tare si mai grabit la vederea lui aiurici, straduindu-se sa se faca vazut si simtit printre norii ce veneau care mai de care mai albi si mai pufosi sa stea in prejma ei. Era o mica bucurie pentru fiecare si ea simtea asta. Ii placeau toti si toate dar vintul ii era tare drag. Era singurul ei prieten si mereu stateau impreuna. Nu-i despartea decit noaptea si asta numai citeodata. Vintul ii ducea fulgisorul peste tot, de la un nor la altul avind mereu grija sa fie cel mai alb si mai pufos si-l purta gingas ca nu cumva sa se loveasca de vre-o pasare sau sa cada cine stie unde si-l ferea de furtunile rele care l-ar fi luat pentru totdeauna, ferecindu-l departe, numai pentru ele. Apoi, marea sa placere era sa-si bucure prietena prezentindu-i lucruri modelate in cristalele de gheata ce cresteau necontenit, astfel ca aiurici avea in jurul ei tot felul de infatisari nemaiintilnite si neinchipuite, o parte fiind reprezentari migalos intocmite din ceea ce vazuse vintul in calatoriile sale prin alte lumi cu aerul mai cald si nopti fara ger, iar alta din inchipuirile sale.
Noua ierni trecusera de cind i se intimplase aiurici si de atunci simtea cum timpul s-a schimbat pentru el. Fiece dimineata de cind o cunoscuse pe aiurici parea o dimineata nesfirsita. Fiece dimineata, de cind, mirat de plinsetul incet care venea dinspre un fulg de nea ratacit in furtuna, a intilnit-o pe ea. O simtea numai a lui si tinea sa-i arate asta cu orice pret. Acum ii pregatise ceva special. Intre un pestisor cu ochi lucitori si un copacel cu frunzele inghetate construise toata noaptea o floare nemaivazut de frumoasa, asezind intre petalele de gheata o stea rosie ce cu greu se lasase induplecata. A pus toata priceperea si dragostea lui si spera din toate adierile ca-i va placea. Astfel, prinzind-o de mina pe aiurici, o conduse pe potecile mici si albe catre floare.
Cind dadu cu ochii de ea, aiurici insa izbucni in plins. Lacrimi fierbinti coborau pe obraji, rostogolindu-se printre palme apoi. Extrem de surprins si intristat, vintul nu-si putu abtine adierile si rupse din greseala citeva frunze de gheata din copacelul apropiat. Nu stia ce se intimplase, cu ce gresise, ce facuse si cum anume in infatisarea florii care i se parea de o frumusete nemaiintilnita. Nu stia de ce plingea aiurici. Se foi de colo colo cu ochii tinta la ea, cautind sa o intrebe ceva, sa o faca iar sa zimbeasca. Deodata aiurici isi sterse lacrimile, rupse cu hotarire petalele florii si cu buzele tremurinde saruta steaua rosie si caldura buzelor desfacu strinsoarea de gheata. Vazindu-se libera, mica stea rosie straluci mai rosu de doua ori, o privi o clipa pe aiurici apoi disparu inaltindu-se usor inspre soare. Vintul tot nu intelegea. Ramasese inmarmurit de ochii tristi cu care aiurici se uita la el. Asta l-a tulburat intr-atit incit o adiere sparse si coada pestisorului cu ochi lucitori. Se intrista si mai mult. I se parea ca un sfirsit de lume si parca dincolo de norii mai cenusii acum, se apropia o furtuna. Insa aiurici ii cuprinse adierile si-l saruta. Si ochii ei spuneau acum cit de drag ii era, cit de mult o tulburase floarea aceea nemaivazut de frumoasa. Vintul nu intelegea inca dar se simtea bine in imbratisarea ei si parca gura incepuse sa-i zimbeasca. Atunci i s-a parut c-a inteles. Aiurici nu vroia asta, nu vroia sa se indragosteasca de el. Ii era tare drag, dar ceva oprea lucrurile. A privit norii, soarele, s-a uitat in jos spre pamintul alb cu copaci adormiti, a intrebat in gind luna ascunsa de cealalta parte a lumii dar n-a gasit nici un raspuns. Nu din cauza lor aiurici nu-l putea iubi si nu putea fi a lui, numai al lui, in inserarile cu ninsoare sau in noptile cu stele reci. Lui aiurici ii era dor de ceva, tinjea dupa un lucru nestiut de el si pe care simtea ca oricit l-ar cauta prin lumea asta, oricit de tare ar sufla sau ar tulbura marile, oricit ar intreba stelele, nu il putea aduce. Poate nu era din lumea asta… poate.
Acum insa aiurici se uita in alta parte. Se gindea la dimineata aceea geroasa, la ochiul de cer si .. la visul ei. Visase intr-o noapte ceva ce-i tulburase mult gindurile si nu-i mai iesea din suflet. Vazu-se cum de fulgusor se apropiase intr-o seara un altul, mai mic dar foarte frumos si, curioasa fiind, a vrut sa vada ce lucruri ascunde. Si-a prins de mijloc o sfoara din picuri mici de gheata, s-a agatat de fulgisor si dintr-un salt a fost dincolo. A mers incet la inceput, abia pasind pe potecile albe si uitindu-se in urma la casuta ei ce se indeparta cu fiece pas. Pina la urma prinse curaj si-o zbughi pe potecile nestiute ce i se deschideau in fata, sorbind fiecare forma, fiecare sclipire a stelelor in nenumaratele cristale. Trebuia sa fie ceva acolo. Simtea asta. O simtea in lucirile ochiurilor de gheata care erau mai multe si mai mari aici. Uitase cu desavirsire de casuta si fulgisorul ei. Se opri deodata in fata unui ochi… albastru… atit de mare c-ar fi putut incapea in el cu usurinta. Mirata, aiurici isi lasa privirile in adincul apei lui. Era vrajita simtindu-se pierduta in lumina ce intirzia in adincul oglinzii. Afara mirosea a ger, norii cei albi de peste zi zburasera odata cu lumina soarelui si doua stele departate isi strigau una alteia … cuvinte de dragoste. Aiurici se adinci si mai mult in licaririle ochiului albastru. Parea ca dezveleau o alta lume. Simtea o nesfirsire tacuta si calda in razele albastre ce-i mingiiau zimbetul. Totul pe chipul ei incremenise intr-o mirare. Pe neasteptate, lumina pali scurt si repede si se stinse retragind ultimele raze albastre de pe obrajii ei. Speriata, aiurici privi in spate. O umbra se prelinse pe zimbetul ei si inima mica i se lipi de suflet scotind un tipat mic de teama. Doi ochi o priveau pe aiurici atit de aproape , atit de adinci si albastrii ca cerul inghetat in serile tirzii, dupa furtuna. In fata ei, cu un mic felinar in mina dreapta, statea un straniu chip cu parul de culoarea norilor negrii. Era un lucitor. Aiurici auzise de lucitori din povestile vintului. Erau fiinte enigmatice si rareori cineva se putea lauda c-ar fi vazut vreunul. Se nasteau in lumea asta pentru a pastra lumina stelelor. Calatoreau cu viteza gindului spre a ajunge inainte de rasaritul soarelui pina la cele mai indepartate si singure stele sa le prinda lumina inainte ca ea , sfirsindu-se sa se stinga de tot si-o pastrau pina a doua zi cind zburau din nou la chemarea lor redindu-le stralucirea renascuta in ochii lor adinci. Apoi in drumul spre pamint nasteau speranta in sufletele oamenilor ce-i numeau stele cazatoare.
Dar nimeni nu vazuse vreodata un lucitor asa cum aiurici vedea acum.
Nu stia ce sa faca. La inceput ar fi vrut s-o poata la fugi inapoi la casuta ei, linga lucrurile dragi, dar nu se putea misca. Picioarele n-o mai ascultau. Ramasesera parca lipite de solul alb. Si mai erau si ochii lui care-i spuneau atita tristete…
Se trezise cu inima spargindu-i pieptul iar patutul i se plinse ca niciodata, in nici o noapte aiurici nu-l mai lovise atit de mult cu picioarele. Ar fi vrut s-o mai certe pentru ceva dar aiurici intinse peste el o patura moale cu stelute si se mai linisti. Era patura care-i placea cel mai mult.
La asta se gindea aiurici atunci cind vintul incerca disperat sa-nteleaga motivul intristarii ei. Visul cu fulgusorul cel nou si lucitorul ii ramasesera in gind si acum , el , visul, vroia sa fie bagat in seama mai mult.
Deodata, isi aduse aminte de ochiul albastru pe care tocmai il admirase si simti ca inima i se facea mai mica si batea mai tare ca niciodata. In gind, o intrebare i se infiripa dind putin la o parte visul orgolios. Nu cumva ochiul albastru…stia de celalalt? Poate n-a fost o simpla intimplare aparitia sa neasteptata pe fulgisorul ei. Poate visul ei n-a fost doar un simplu vis si gindul asta incepuse deja sa-i tulbure sufletul. Ar fi putut oare sa vada prin el dincolo?
O emotie rosie ca focul ii crestea in suflet iar visul imbratisa intrebarea sarutind-o pe amindoi obrajii. O sa incerce. O sa vada ea, cu siguranta are sa vada ceva. Trebuie doar sa se gindeasca la el, la lucitor. Si in acel moment aiurici ii revazu in minte ochii. Ce albastrii erau…de cer inghetat, si misteriosi ca apa adinca a marilor sub soarele de dimineata. Si inima i se strinse si mai tare in pieptul ei mic. Dar oare va avea curaj?
Luindu-si inima fricoasa in dinti pornii tematoare inapoi pe poteca alba, uitind de vintul care acum incerca din rasputeri sa repare pestisorul de gheata. Numara pasii si in jurul ei se lasase o liniste ciudata. Nu stia de ce si avea sentimentul ca tot si toate o priveau asteptind in tacere sa vada ce-o sa urmeze, ghicind parca ce se intimpla cu sufletul ei. Il zarii. Uitase de numarul pasilor. Acum avea sa afle raspunsul la intrebarea ce-i tulburase sufletelul si care statea sufocata de sarutarile visului.
Se apropie de oglinda de culoarea cerului pierdut, isi incorda toate simturile si astepta. Dar nimic. Nu se intimpla nimic. Nu reusea sa zareasca decit chipul ei cu ochii mari, limpezi si curiosi si gura-i cu buzele incremenite in asteptare. Incerca sa se strimbe putin crezind ca astfel va declansa o reactie nestiuta. Dar nimic. Inima ei se puse pe bocit. Daca nu e adevarat …si gindul asta o intrista atit de tare incit inima i se umfla de plins iar intrebarea lesina in bratele visului. O lacrima isi dadu drumul pe obrazul drept al lui aiurici si strigind ura se lipii cu nesat de ochiul albastru. Cerul lui incepu atunci sa se tulbure, la inceput incet, ca o parere, apoi din ce in ce mai tare si se preschimba din albastru in gaben, apoi dintr-un violet suparator de trist devenii alb si atunci, in zapada ce parea ca cerne, aiurici zarii un alt cer.Semana tare mult cu al ei numai ca avea doar doi norisori care, surprinsi intr-un moment intim de privirea ei, se intimidara si facindu-se cenusii de ciuda se pierdura repede in albastrul inghetat. Aiurici nu mai putea de fericire, dar nu stia inca daca ce vedea acum era cerul de deasupra acelui fulgusor din visul ei drag.
Se gindi putin. Nu era decit o solutie. Nu putea sa afle decit trecind dincolo, si asta chiar acum. Fara sa mai stea pe ginduri, aiurici pasi in adincul ochiului si o caldura placuta, nefireasca ii cuprinse umerii. Ceva nevazut o purta catre celalt cer ce devenea din ce in ce mai mare si mai albastru iar parul plutea unduind inapoi catre lumea ei, catre casuta si fulgusorul si vintul ei. Aiurici isi aminti de vint si inima i se strinse putin de emotie dar se plictisi repede si vrajita de plutirea nefireasca ii sopti lui aiurici sa nu-si mai faca griji, ca vintul are sa intelega.
Acum… era atit de bine. Cerul de dincolo se apropia din ce in ce mai mult si albul ce o inconjura devenea tot mai albastru. In citeva clipe aiurici se prinse cu miinile de pragul celeilalte lumi si sari afara. O emotie nesfirsita puse stapinire pe ea pentru ca… recunoscuse locul din vis, locul de unde-l vazuse pe el, pe lucitor. Totul era acum la fel ca in vis numai ca uitase sa-si prinda sfoara ce-o legase atunci de lumea ei. Visul din gindurile sale incepu sa se micsoreze si vru sa dispara fericit ca s-a implinit dar intrebarea , cam indragostita de el de-acum, il trase de mineca amintindu-i ca nu putea pleca asa. Aiurici nu-l zarise inca pe lucitor, dar asta avea sa se intimple oricind , dintr-o clipa in alta.
Aranjindu-si putin hainuta verde, aiurici cauta din priviri incotro s-o apuce. Nehotarita, incepu sa mearga pe o poteca ingusta ce se desprindea in dreapta. Era atit de alba si parea neatinsa de vreun pas de mult timp. Mergea incet printre cristalele de gheata. Se facuse seara dar nu gasise inca nici un semn ce-ar fi tradat prezenta lui. Ii era dor de ochii tristi si de parul de culoarea norilor de furtuna ai lucitorului. Lumina zbura repede catre asfintit strigind disperata dupa soarele ce o lasase in urma, iar aiurici incepuse sa oboseasca. Nu-i era teama dar nu mai putea continua. Poate ca lucitorul ei drag nu era acum pe fulgisor. Poate ca zbura catre o stea, departe. Avea sa-l astepte si o mie de nopti. Simtea ca neaparat se va intoarce si atunci ochii lui vor fi plini de lumina de stele, si ii va zimbii si-o va saruta, poate.
Gindul asta o mai inveseli putin si cauta din priviri un culcus. Dulcele somn ii dadea tircoale agatindu-se nerabdator de ochii ei. Gasi un loc ferit intre doua cristale de forma gitului de gisca. Se ghemui infasurindu-se cit putu de bine in hainuta ei verde si se uita la stelele ce scaparau acum printre cele doua giste de gheata, si ele i-au amintit de vint. Ii parea rau ca a plecat asa, lasindu-l acolo suparat, fara sa-i spuna ca pleaca, fara sa-i spuna unde. Ii dorea acum mingiierile, il vroia linga ea sa-i spuna ca va fii bine si sa-i povesteasca ceva din calatoriile lui. Deodata simti ceva mingiindu-i parul si intorcindu-se mirata dadu cu ochii de vint care, inainte ca ea sa scoata vreun cuvint ii spuse pe nerasuflate… ca sa-l ierte, c-a urmarit-o din prima clipa peste tot dar in tacere fara ca ea sa bage de seama si-a fost mereu in spatele ei nevrind s-o supere sau s-o trezeasca din vraja.
Aiurici il strinse la piept cu toata puterea si-l saruta cu foc astfel incit vintul naucit se crezu o clipa un alizeu tropical.
Au inceput sa vorbeasca despre lucitor, despre noaptea ciudata ce se lasase acum si nu dupa mult timp, obosita, aiurici adormi.
A doua zi dimineata, se trezi intr-un zgomot infernal. In jurul ei se dezlantuise o furtuna mare si rea si nori negrii cu brate carnoase si lungi se aplecau mult peste fulgisor incercind sa-l infasoare. Vintul dezlantuit se lupta cu ei si rezistind din rasputeri atacurilor, pufaia si bulucea neincetat infometatii nori. Cerul nu se mai zarea si peste tot era un virtej teribil.
Deodata aiurici vazu venind spre ea un nor mic si negru ce scapase se pare furisindu-se nevazut din calea vintului. Ghemuindu-se si mai mult in culcus aiurici isi inchise ochii si teama o cuprinse strins in haina ei. Se simti ridicata in aer si un frig adinc ii patrunse in trup. Cu ochii strinsi auzea in jurul ei risete ciudate si rele ce se apropiau si se departau pe rind. A stat asa mult timp stringind in miinile ei hainuta si se rugindu-se ca totul sa se termine odata. Imagini cu fulgisorul ei drag se derulau prin gind. Vedea zilele sub soarele stralucitor, norii albi indragostiti de ea, floarea rosie si vintul intristat.