Fara tine, nici nu mai ninge...
Lipsa ta a dereglat toate anotimpurile.
Ai blocat ninsoarea, izgonind-o undeva, in amintiri...
Cerul isi tinea la piept zapada, fiindu-i parca teama,
Ca nu cumva sa-i cada doi fulgi...
Doi fulgi care s-ar fi putut saruta pe buzele noastre.
Dar de ce ei sa se sarute, iar noi sa privim neputinciosi din departari?
Mai dau din cand in cand peste tine...
In visul pe care te incapatanezi sa-l domini.
Cred ca stii deja ca nu ma multyumesc doar cu atata...
Chiar acum,cand mi-e dor de tine,
Din ninsoarea pe care ai luat-o din greseala...
Langa ceas si batista, te vad cum construiesti un om de zapada.
Cum i-ai indesat razand, pe cap, o oala rosie...
Si i-ai tuflit un morcov carn in loc de nas.
Incerci degeaba sa-l faci sa semene cu mine...
Uiti mici amanunte: eu nu port caciula si fular, si urasc rosul.
Ce mi se va intampla, oare, de acum inainte...
Daca tot nu voi reusi sa te intalnesc?
N-o sa mai am parte de ghiocei primavara...
Nici de lalele in mai,nici de capsuni in iunie?
Imi va fi aruncata in aer si toamna...
Voi ajunge sa tescuiesc must cu iz de sarut,
Si amintiri prin anotimpuri inca neinventate?
Privesc spre cerurile de piatra alba si cersesc ninsoarea...
Fara tine totul e incremenit, un ger de cosmos domneste.
Fara iubirea ta... nici nu mai ninge...