Aseară ningea cum de mult n-a mai nins.
Ningea ca-ntr-un vis cu cai albi prin păduri neumblate. Ningea incredibil de adevărat și de ireal în același timp.
Și totul era de-un alb frumos și pur.
Zăpada acoperea, parcă, până și mizeria din noi, toate gândurile rele, rostite și nerostite, gândite și negândite, simțite si ne-simțite.

Uitasem.
Uitasem că trăiesc pe pământ, că am un loc de muncă (pierzanie a sufletului!), că am facturi de plătit și vase de spălat.
Uitasem chiar că cineva mă iubește de departe, de mult prea departe.
Era aproape să uit și că m-asteaptă copilul acasă- singurul alb la fel de pur în cenușiul de zgură al vieții.
M-aș fi dus unde?
Aș fi stat până când? Să mă ningă, să mă facă om de zăpadă, s-arunce copiii cu bulgări în mine, să-mi spele toate petele din suflet, să-mi rupă toate lanțurile.
Aș fi stat acolo, la o răscruce - om de zăpadă al nimănui- și-aș fi așteptat primăvara cu beția ei de lăcrămioare și liliac, să mă topească, să mă scurg lin în pământ, până la ultima picătură. Să dispar fără ca nimeni să observe, fără ca nimeni să mă plângă și să rămân în memoria colectivă ca omul de zăpadă în care copiii aruncau astă iarnă cu bulgări virgini.

Ce bine că mi-am adus aminte! Mi-am amintit drumul către casă, că am un loc de muncă, facturi de plătit și vase de spălat. Că cineva mă iubește de mult prea departe.
Și, mai presus de orice, mi-am amintit că am o viață de care-i legată o alta.

Nu mai vreau să mă topesc în pământ!
Nu mai vreau să fiu om de zăpadă!
Vreau să fiu păpădie, să mă-nalț la cer cu prima adiere a ultimei primăveri pe care-mi va fi dat s-o trăiesc.