Eram amortita...simteam ca viata nu mai are cum sa ma ajute si tot ce vedeam era intunericul...
Nimeni nu ma vedea, nimanui nu-i pasa daca mai existam sau nu...nimeni in jurul meu nu observase lipsa de existenta a sufletului meu in trupul ce nu mai reprezenta nici macar un adapost...totul ma trada...privirile, cuvintele...dar cel mai presus, superficiala indiferenta...si totusi, in lumea lor eram perfecta...
Ma cuprinsese o stare de calm desavarsit, priveam totul cu alti ochi, cu ochii unui om care stia ca va muri, un om care avea sa moara din propria dorinta...
Nimic nu a fost mai deosebit in ziua aceea...si am murit!
Atat de subtil si de neinsemnat ca as fi fost dezamagita sa aflu ca atat a fost. Murisem...
Dar nu am putut rezista nici macar in fata mortii, ma chinuiau remuscari si ma ardeau lacrimile varsate pentru mine...nici macar atunci nu imi dadeam seama cate persoane sufereau si ma rugau sa ma intorc inapoi...nici atunci nu realizam cate suflete ma iubeau si pentru cate lucruri meritam sa traiesc...nici acum...
M-am luptat cu mine insumi intre dorinta de viata si pacatul de moarte si pentru toate lucrurile extraordinare care aveau sa se intample dupa aceea mi s-a oferit o alta sansa...
Acum...nu sustin ca am invatat sa traiesc...dar vreau sa traiesc...si asta inseamna viata pentru mine...viata care nu am reusit sa o adun pana acum...

Povestea mea...

Nu este cu nimic mai deosebita decat milioanele de povesti despre viata si moarte (imbinate sau nu) din lumea asta...

Dar simteam nevoia sa spun...