Ce simte un copil când află de inexistenta lui Mos Crăciun? Probabil ce simte adultul de mai târziu ori de câte ori pierde credinta în ceva drag, având aparenta visului din copilărie.
Minciuna aceasta frumoasă e prima dintr-un lant întreg de iluzii pierdute. A crede în existenta lui Mos Crăciun e o stare de spirit, care ne urmăreste-apoi în viată ori de câte ori suntem în starea de a crede ( a crede în oameni, în fericire, în iubire).
De vreme ce Mos Crăciun nu există, ce-am avut si ce-am pierdut? Si totusi, am pierdut iluzia care ne hrănea cu-n vis frumos, am pierdut minciuna care ne plăcea atât de mult, am pierdut ceva care, desi nu există, în mod paradoxal detineam.
E, oare, vreun părinte care spune cu inima usoară adevărul copilului său, după ce ani la rând l-a alimentat cu o credintă falsă? E, oare, vreun bunic care spune senin nepotului său că iubirea nu-i decât ceva asemănător lui Mos Crăciun? Si dac-ar spune, ar fi crezut?
Copii sau adulti, ne place să credem în vise. Întâi credem în Mos Crăciun, apoi în oameni- desi ne-au mintit, credem în bunătate si-n iubire. Ne agătăm cu disperare de existenta acelor lucruri care am vrea să ni se-ntâmple.
Iar după ce ni se pare că le-am avut, pierzându-le, zâmbim amar sau plângem si mergem mai departe. De vreme ce nu există Mos Crăciun, de bună seamă există cineva care să-i tină locul, de vreme ce nu există iubire, de bună seamă există ceva care s-o înlocuiască. Si din acest punct, începem să căutăm înlocuitori, acceptăm surogate si-aici începe tragedia! Nimic nu ne multumeste, cum e si firesc, cu cât suntem mai nemultumiti, căutăm mai departe, cu cut căutăm, obosim. Si când obosim vine sfârsitul. Sfârsitul unui lant de iluzii pierdute. De-acum nu mai avem ce pierde. Poti pierde ce n-ai avut?